Absolventă a Facultăţii de Științe Socio-Umane, specializarea Asistență Socială, din cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Monica Mihalcea lucrează ca asistent social în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă Vâlcea.
• Reporter: De ce aţi ales o carieră în asistenţă socială?
• Monica Mihalcea:Am ales această meserie, deoarece iubesc oamenii, îmi place să-i descopăr și să-i ajut, iar asistența socială este un domeniu provocator cu care am rezonat. A fost practic o chemare, o misiune, întrucât mi-am dorit să fiu un sprijin pentru cei vulnerabili, să le fiu alături atunci când nimeni altcineva nu a fost. E un sentiment fantastic când te pui în folosul semenilor tăi aflați în suferință și primești un feed-back uman: o strângere de mână, un zâmbet sau o frunte descrețită.
• Rep.: Ce aşteptări aţi avut la actualul loc de muncă şi cum au fost îndeplinite?
• M.M.:Nu pot spune că am avut așteptări. În asistența socială totul este neprevăzut și diferit, de la caz la caz. Mi-am început această misiune cu mult entuziasm, convinsă că o să-mi fac treaba într-o manieră profesionistă. Fiind asistent social debutant la momentul angajării, pot spune că provocarea de a lucra într-un spital județean a adus cu sine o responsabilitate uriașă. Am știut de la început că nu va fi ușor, dar, cu toate acestea, am fost pregătită să mă implic, să mă dezvolt și, de ce nu, să învăț.
• Rep.: Care sunt cele mai mari provocări ale asistentului social care activează în domeniul sănătăţii?
• M.M.:Cea mai mare provocare o reprezintă pacienții fără aparținători și fără locuință. În cazul acestora, lucrurile se complică foarte mult, deoarece destinul lor „stă în mâinile” asistentului social, care trebuie să ia cele mai bune și prompte decizii. Ajunși într-o stare degradantă din punct de vedere al sănătății, de cele mai multe ori fără niciun venit, pacienții singuri care necesită îngrijire și după externare fac obiectul unui proces birocratic destul de complex care durează. Pe lângă asta, centrele rezidențiale care răspund nevoilor acestor pacienți au capacitate redusă și, adesea, internările sunt blocate. Astfel, pentru a nu îngreuna buna desfășurare a activității secțiilor spitalului, asistentul social trebuie să se reinventeze, să caute soluții, întrucât un pat de spital ocupat nejustificat reprezintă o șansă în minus pentru oricine necesită îngrijiri medicale specializate. Pe lângă rolul de liant între beneficiar și instituții, asistentul social trebuie să lupte pentru drepturile pacienților și pentru a le asigura un trai sigur și decent și după externare.
• Rep.: Ce realizări speraţi să obţineţi în calitate de asistent social?
• M.M.: Cu cât te implici mai mult, cu atât primești mai mult! Prin urmare, mi-am propus să-mi contorizez realizările în destine schimbate. Îmi doresc ca prin tot ceea ce fac să aduc un plusvaloare acestei profesii și să răspund cu succes tuturor exigențelor ei. Nici o realizare nu poate fi mai mare decât convingerea că munca îți este respectată și apreciată.
• Rep.: Celor care vor să îmbrăţişeze această profesie ce motive le-aţi da?
• M.M.:„Dacă vrei să faci un bine, fă-l când este nevoie”. Asistența socială este mai mult decât o profesie, presupunând, în primul rând, vocație. A fi mereu în slujba celui aflat în suferință sau nevoie, a te abandona pe tine pentru a-l salva pe celălalt înseamnă dăruire. Și nu poți face asta sub presiunea fișei postului, ci doar dacă simți. Când semenii tăi ajung în situații „fără ieșire”, tu poți fi salvarea lor. Și pot spune că niciun alt sentiment nu este la fel de înălțător ca acesta!