Şi povestea noastră a început tot cu „ a fost odată ca niciodată doi tineri care şi-au dorit să se căsătorească şi să aibă doi copii frumoşi şi sănătoşi….”
Doar că de abia depăşisem etapa căsătoriei şi la momentul în care aşteptam de vreo 3-4 ani să apară primul nostru copil, am aflat că sunt anumite probleme medicale şi, fără o intervenție chirurgicală şi mult – mult noroc, eu nu pot rămâne însărcinată. La acel moment, am avut o discuţie cu soţul meu despre perspectiva de a adopta un copil, moment în care el a spus ceva de genul: „iartă-mă, dar nici măcar nu mă pot gândi la asta, hai să vedem cum decurg lucrurile cu tine în plan medical, şi mai discutăm…..să fiu sincer, nu cred că aş putea iubi vreodată un copil care nu să fie din sângele meu”.
Şi norocul ne-a surâs: după aproape 2 ani de la această discuţie, a venit pe lume primul nostru copil, o fetiţă minunată, A. Viaţa şi-a continuat drumul alert, iar în 2015 ne-am simţit cei mai norocoşi oameni din lume când am rămas din nou însărcinată… însă nu a fost să fie, sarcina s-a oprit din evoluţie în primul trimestru.
Urmare a investigaţiilor ulterioare (ce au durat aproape 2 ani, pentru că am vrut să cunosc opiniile mai multor doctori, de diverse specialităţi), am aflat că o a doua sarcină nu îmi este recomandată.
Aveam deja un copil frumos şi sănătos, noi eram bine, realizaţi profesional, şi cumva mi s-a strecurat în creier ideea: asta este, dacă nu se poate, nu se poate, important e că am reuşit să o avem şi pe A., deşi chiar şi în cazul ei doctorii fuseseră rezervaţi.
Numai că la un moment dat, când A. avea 4-5 ani a început cu întrebările „eu de ce nu am un frăţior?” şi „îmi doresc un frăţior!”.
Şi atunci am reluat discuţia despre adopţie: am stabilit să obţinem atestatul de adoptator şi vedem pe urmă ce va fi ( orice s-ar spune, există un Destin!).
Documentele pentru dosarul de adoptatori le-am obţinut relativ repede, circa 2 saptămâni, şi asta în condiţiile în care a trebuit să le întocmim şi pentru mama mea (care locuieşte cu noi) şi pentru fetiţa noastră (deci bănuiesc că pentru 2 tineri care locuiesc singuri, timpul ar fi şi mai scurt).
Cursurile şi evaluările realizate în scurt timp după depunerea dosarului împreună cu specialişti ai Direcţiei de Protecţie a Copilului eu una le-am considerat (şi le consider) foarte instructive; mai mult, evaluările şi discuţiile cu doamna psiholog ne-au ajutat cumva să ne îmbunătăţim şi relaţia noastră ca şi cuplu, precum şi să verbalizăm temerile noastre cele mai ascunse (oare o să putem iubi un copil diferit genetic la fel ca pe copilul nostru natural?, o să putem iubi/accepta un copil cu o uşoară întârziere în dezvoltare/vorbire/mers etc.?, o să putem accepta un copil de etnie rromă?, ultima fiind o întrebare mult mai întâlnită decât am crezut, de exemplu).
Dar am obţinut atestatul… şi peste câteva luni am fost sunaţi de la Direcţie să mergem să vedem un băieţel, de fapt procedural vorbind, să vedem poza unui băieţel de 5 ani cu care intrasem în potrivire, urmând să decidem dacă dorim să continuăm potrivirea (adică să îl vedem şi fizic).
Însă acest telefon a venit pentru mine într-un moment nepotrivit (ratasem un examen care ar fi însemnat mult pentru cariera profesională şi pentru care mă pregătisem ani buni) şi nu mă simţeam psihic, şi nici fizic foarte bine (din cauza oboselii şi a stresului, trecusem la mustaţă peste un icter mecanic)… aşa că am vorbit cu soţul meu şi am stabilit să mergem la direcţie să spunem NU.
Şi am ajuns: a intrat doamna R. în birou, ne-a spus „avem un băieţel de un an şi 2 luni care a intrat în potrivire cu dvs., avem 2 poze cu el şi câteva informaţii despre mama lui..” şi ne-a prezentat poza: iar de pe întregul monitor ne zâmbea EL – o minune de băieţel, care ne-a mişcat atât sufletul încât ne-am întors unul spre altul (eram singuri acum) şi fără nimic altceva, fără nicio discuţie, am spus DA.
Acum, când analizez lucrurile mai detaşat, tot nu pot să spun cum s-a ivit acel impuls care în 10 secunde ne-a făcut să spunem da, după ce acasă discutasem cateva zile şi decisesem să spunem nu, dar există – după cum am spus mai sus- o soartă, un destin…
Doar că mai aveam de trecut un hop – ca să spun aşa: la momentul la care avusesem o discuţie pe tema asta cu fetiţa noastră (avea acum 6 ani) şi îi menţionasem că dorim să adoptăm un frăţior, nu a reacţionat foarte bine (a plâns şi a spus că vrea un frăţior, doar dacă este din burtica mamei ei). Am fost contrariaţi: susţinuse 2-3 ani de zile că vrea un frăţior şi acum, când îl găsisem, nu îl mai vrea? Dacă am făcut o greşeală?
M-am întors la ce am învăţat la cursuri şi cu ocazia participării la diverse activităţi cu fetiţa mea la grădiniţa cu predare în sistem Waldorf: copiilor le este mai uşor să asimileze faptele/ întâmplările dacă le sunt explicate pe înţelesul lor, sub forma unor poveşti cu personaje cunoscute etc.
Aşa că am reluat discuţia cu fetiţa mea şi am legat totul de o poveste de la grădiniţă: despre bebeluşi care se joacă cu o minge de aur din împărăţia Cerului, iar părinţii îi aşteaptă pe Pământ, iar atunci când copilaşului îi cade mingea de aur, părinţii o prind şi astfel ajunge copilaşul la ei, doar că eu am adăugat că, la momentul căderii mingiuţei, s-a pornit o furtună, iar aceasta a ajuns din greşeală (ca şi bebeluşul) la altă femeie, dar autorităţile ne-au ajutat şi acum am reuşit să îl găsim pe frăţiorul ei aşteptat.. Şi atunci ea a a zis: haide mami să mergem să îl aducem acasă !!
Restul e….istorie.
Vreau doar să mai spun că, la prima întâlnire cu băieţelul nostru, era un soare frumos de vară, iar el a venit în braţele soţului meu, eu mă uitam la ei şi razele îi făceau părul blond să strălucească şi m-am gândit imediat : „tu eşti băieţelul nostru rupt din soare!”
Iar acum, după aproape 2 ani, tuturor ni se pare că nu a existat niciodată o altă viaţă, în afară de viaţa cu el alături de noi toţi, famila extinsă: părinţi, surioară, buni, unchiul, mătuşa, un verişor… toată senzaţia internă este că a fost dintotdeauna la noi, cu noi, al nostru !
Concluzia mea este: că da, poţi iubi un copil pe care nu l-ai purtat în burtica ta la fel ca pe cel născut natural, pentru că îl porţi în inimă !