Se pare că investiția privind extinderea Primăriei Râmnicului a intrat în linie dreaptă deoarece un apreciat arhitect râmnicean, Cristian Dinulescu, a postat în 27-28 martie pe o rețea de socializare fațadele principale şi secundare ale viitorului sediu edilitar. Laudabilă intenție dacă totul s-ar fi oprit aici. Dar, în momentul în care câțiva râmniceni au răspuns negativ la provocare, distinsul arhitect a luat foc publicând un pamflet usturător cu titlul „Proiectul de arhitectură între specialiști şi păreriști”. Cred că merită citit doar pentru faptul că autorul mânuiește cu dibăcie condeiul. În același timp însă Cristian Dinulescu își dă arama pe față fiindcă din scrierea amintită rezultă cu claritate crezul unor arhitecți care se cred infailibili precum zicerea strămoșească „Quod licet Iovi, non licet bovi” adică ce este permis specialistului în arhitectură nu este admis și unui rumegător cotizant la bugetul local al Râmnicului. Trecând peste comparațiile ofensatoare lucrurile nu stau deloc aşa. Arhitectura este o profesie dependentă în totalitate de comanda socială. Este așadar un non sens să arunci peste bord orice drept la opinie al celor pe banii cărora se execută o construcție de interes public, acțiune acceptabilă in extremis doar pentru un număr restrâns de ARTIȘTI (sper că sutele de absolvenți din fiecare an ai facultăților de arhitectură nu au pretenția la acest titlu). Ca în mai toate ramurile, sigur că există şi în arhitectură vârfuri ale căror creații pot fi asimilate lucrărilor de artă. Dar să încadrezi în această categorie TOATE realizările arhitecților este o exagerare pe cât de mare pe atât de periculoasă. Exemplul de faţă este concludent. „Păreriștii”, adică asiguratorii de resurse, vor folosi şi privi zeci de ani un mastodont de sticlă (se poartă, de..) care zdrobește şi minimizează clădirea foarte valoroasă din fațadă, dar nu au nici măcar dreptul elementar de a deschide gura fiindcă ar fi asimilați „cintezoilor” gureși şi inutili. Patriarhul într-ale arhitecturii invocat şi folosit ca argument în pamfletul amintit trebuie oricum subsumat lui Vitruviu cel care de multe sute de ani statuează cele trei principii de bază ale unei construcții: frumos, util și ecomomic (echivalent cu cel mai bun raport cost/calitate). Atunci cum rămâne: ținem sau nu seama de costuri atunci când proiectăm o construcție? Revenind pe plaiurile Olteniei de sub munte, avem sau nu dreptul de a condamna ideea construirii hipermarket-ului Billa şi a Mall-ului care au ocupat singurele spații respirabile din centrul orașului? Era necesară şi estetică construcția restaurantului din parcul Mircea cel Bătrân? Dar aspectul şi volumetria procuraturii județene? Câte astfel de construcții au fost deja executate pe teritoriul orașului? Acestea nu au avut girul arhitecților, recte a specialiștilor, din comisia tehnică de avizare a Consiliului municipal? Nu era mai bine ca „păreriștii” să fi avut puterea de a influența edilii înainte de începerea lucrărilor? Și mai am o mare nedumerire (recunosc, nu e ultima)! Ce s-a întâmplat cu proiectul de extindere al Primăriei întocmit de același arh. Cristian Dinulescu până la nivel de detalii între anii 1996-2000? Este cumva desuet? Proiectăm lucrări de construcții monumentale care expiră după 10-15 ani? Sunt destule întrebări, unele retorice fără-ndoială, dar care trebuie puse pentru ca cei responsabili să răspundă.
N.B. Să ne înţelegem! Am o deosebită stimă pentru Cristian Dinulescu şi l-aș propune oricând în conducerea unui eventual club al „Împătimiților Râmnicului” dar cred că desconsiderarea opiniilor râmnicenilor e periculoasă. Sigur că nu trebuie absolutizate părerile „păreriștilor” fiindcă am da de altă dandanaie. Dar brainstormingul poate face diferenţa!