Recenta vizită a ambasadorului regatului Belgiei a aprins spiritele celor din tabăra anti-Emilian Frâncu. Neştiind că vizita are doar un caracter protocolar prilejuită de aniversarea punerii în funcţiune a unui frumos cadou făcut cu ani în urmă de către belgieni Râmnicului şi anume Incubatorul de Afaceri (denumit azi pompos Business Centre!), ici şi colo s-au auzit voci care-i spuneau onoratului ambasador ca nu cumva să viziteze un oraş condus de un primar care are probleme nerezolvate definitiv cu justiţia. A fost o impoliteţe cu posibile urmări neplăcute pentru oraşul nostru. Aş dori însă să dezbatem o altă problemă şi ea se referă la destinaţia acestui „Business Centre” sau cum vreţi să-i spuneţi. Orice administraţie locală bine închegată are, pe lângă preocuparea principală de punere la punct a serviciilor publice, datoria de a sprijini dezvoltarea economică a localităţii. După ştiinţa mea există trei moduri prin care se poate implica: construind parcuri industriale cu utilităţile aduse la poartă pentru investitorii de anvergură, reducând taxele şi impozitele pentru afaceriştii care creează noi locuri de muncă sau executând fie din fonduri proprii, fie din fonduri comunitare ori donaţii, aşa-numitele Incubatoare de afaceri destinate micilor întreprinzători. În opinia mea darul făcut de belgieni Râmnicului se încadrează perfect în cea de a treia categorie.
De fapt îmi amintesc că în protocoalele pe care le-am semnat în 1999 cu ministrul flamand pentru afaceri europene, obiectivul ce urma să fie construit purta denumirea de Incubator de Afaceri. Aşadar era limpede că scopul donaţiei nu urmărea doar închirierea unor spaţii ultramoderne de birouri ci presupunea şi oferirea gratuită a unor servicii concrete de consultanţă contabilă, juridiciară, managerială şi de marketing. Finanţarea acestei idei din fonduri publice trebuia să reprezinte un ajutor pentru cei care debutează în afaceri, care sparg oul încălzit sub protecţia acestui incubator ultramodern, sunt hrăniţi o vreme prin servicii profesioniste de consultanţă gratuite pentru ca mai apoi, după ce le cresc aripile, să-şi poată lua zborul. Scopul acestei instituţii nu era profitabilitatea fiindcă guvernul Flandrei nu s-a gândit să mărească inventarul imobiliar al administraţiei locale râmnicene ci a dorit să sprijine libera iniţiativă a întreprinderilor mici.
Mă aşteptam ca după punerea în funcţiune în 2003 a acestor spaţii de birouri, Primăria şi Consiliul judeţean să extindă ideea Incubatorului de Afaceri prin achiziţii de terenuri, ba chiar şi prin construirea unor mici hale de producţie pe care să le pună la dispoziţia întreprinzătorilor debutanţi pentru înfiinţarea de ateliere productive. Abia atunci s-ar fi putut numi cu mândrie îndreptăţită CENTRU DE AFACERI. Nu relatez aici poveşti de adormit copii. În anii ’90 am văzut asemenea experimente extrem de reuşite în Shropshire din regatul britanic şi la Kalamata, oraşul frate din sudul Peloponezului. Ce-i de făcut acum? Să fie părăsită ideea unei afaceri imobiliare care e stupidă şi improprie unor administraţii locale care se respectă şi să se declanşeze o acţiune precum cea descrisă în linii mari mai sus. Sigur că nu-i simplu fiindcă nimic nu se-ntâmplă bătând doar din palme. Dar ce rezultate se pot obţine…
N.B. Îmi cer scuze dacă devin nostalgic dar nu pot să nu mă întreb: ou sont les neiges d’antan? Unde mai sunt flamanzii cu incubatorul, englezii cu modernele locuinţe sociale din Ostroveni, nemţii cu salubritatea, canadienii cu studiul de dezvoltare durabilă, austriecii cu şcoala de profitabilitate ecologică şi toţi prietenii care ne-au ajutat consistent între anii ’96-2000? Deşi nu intrasem în U.E., diplomele de la Bruxelles obţinute în anii ’99 şi 2000 şi-au dovedit din plin importanţa dar cred că n-am prea ştiut să menţinem trează atenţia asupra noastră…