În anul 2004, ţara era în mâinile PSD. Corupţii din PSD (şi PNL) îşi făceau de cap, furau cât puteau şi nu păţeau nimic, pentru că justiţia nu exista, era o anexă a PSD-ului. Învingător în alegerile prezidenţiale, preşedintele Băsescu a început imediat reformarea statului, a numit un ministru al justiţiei cinstit, corect, competent, incoruptibil, a numit procurori şefi cinstiţi, corecţi, competenţi, incoruptibili. Încet, încet, pentru că prerogativele Preşedintelui nu-i permiteau să facă mai mult, procurorii şi judecătorii cinstiţi şi competenţi au început să le ia locul procurorilor şi judecătorilor corupţi şi incompetenţi, aflaţi în solda mafiei, iar justiţia a început să funcţioneze. Meritul principal al preşedintelui a fost că, în condiţiile unui parlament dominat de corupţi şi infractori, a găsit soluţii legale, constituţionale, pentru a-i împiedica pe marii corupţi şi marii infractori să pună mâna integral pe ţară, să pună mâna integral pe putere, să pună mâna integral pe justiţie, cum era până în 2004.
Când justiţia a început să funcţioneze, cu spectrul puşcăriei în spate, marii corupţi şi marii infractori, care au devalizat ţara, s-au coalizat şi au declanşat o mizerabilă campanie de minciuni, calomnii şi măgării împotriva preşedintelui ţării. Cu miliardele de euro furate, marii corupţi şi marii infractori, au cumpărat sau şi-au înfiinţat trusturi de presă, televiziuni, ONG-uri, institute de sondare a opiniei publice, institute de măsurare a audienţelor, sindicate cu ajutorul cărora au îndobitocit electoratul şi l-au atacat permanent pe Preşedinte.
Şi în PDL, ca şi în celelalte partide, au ajuns şi persoane incompetente sau corupte. Ce putea face Preşedintele? A lăsat justiţia să-şi facă datoria. Oricum, în PSD şi PNL sunt de câteva sute de ori mai mulţi corupţi şi care au furat de câteva mii de ori mai mult decât cei din PDL. PDL-ul nu s-a constituit în grup infracţional organizat, nu a blocat reformele şi legile anticorupţie, nu i-a apărat pe corupţii din propriul partid. Indiferent cine ar fi fost candidat din partea PSD la preşedinţie, ar fi pierdut, în primul rând din cauza propriului partid. Corupţia unor mari demnitari PSD, aroganţa celor din vârful partidului, setea de putere în scopul îmbogăţirii personale, sunt principalele cauze ale înfrângerii.
Scânteia care a răsturnat direcţia învingătorului, a fost proasta organizare a votului din afara ţării. Nu înţeleg motivaţia guvernanţilor de a nu lua măsuri pentru posibilitatea exercitării votului românilor din străinătate, în condiţiile în care PSD-ul, în cel mai rău caz ar fi pierdut maxim un procent. În acest scrutin, „mămăliga a explodat” sau, mai corect zis, undele revoltei s-au transmis prin spaţiul virtual în tabăra celei de „a doua şanse”. Indiferent cine ar fi fost candidat din partea ACL, ar fi câştigat această bătălie, în aceste condiţii.
Victor Ponta a pierdut alegerile fiindcă a fost prea sigur că le va câştiga, ca în întrecerea atletică dintre un iepure lăudăros şi superficial şi un melc conştiincios şi modest. Altfel nu trata cu indiferenţă sinucigaşă scandalul din Diaspora şi dădea dispoziţie cu orice preţ să se înfiinţeze noi secţii de votare. Victor Ponta nu s-a temut de nimic, era chiar sigur că va câştiga. Dar nici de pierderea alegerilor nu a suferit, el era ţinut în geam ca la o expoziţie, avea monstruleţii care făceau giumbuşlucuri şi îi făceau vânt cu frunza de bambus când el arunca pop-corn în gură ca un mare nabab.
Ponta a arătat că s-a ţinut de cuvânt, în timp ce mulţi se agitau că n-au unde vota, el mânca pop-corn şi nu-i păsa. El, întotdeauna, s-a ţinut departe de a se implica în ceva ce i-ar putea aduce un prejudiciu de imagine şi cu toate acestea a avut o gaşcă apropiată care l-a înfundat. În loc să apară ca un bărbat de Stat, cu prestanţă, era ca un şcolar nepregătit care scoate fiţuicile din ghiozdan şi zice învăţătorului: „ştiu eu domnule învăţător răspunsul la toate întrebările”. Dar şi-a dat singur cu „stângu-n dreptul”.
Arta de a te faulta singur mâncând pop-corn
