Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

„Agramaticalitățile” discursului politic

Zilele trecute am avut o discuție interesantă cu o colegă de redacție care- și va susține în curând lucrarea de licență la facultatea de ziaristică având ca subiect discursul și limbajul politic. Am făcut împreună (eu mai mult ascultând) o trecere în revistă a tipurilor de discurs, structură, modalitățile de  argumentare, capacitatea mobilizatoare și „nonverbalitatea” acestuia. Mi-am dat seama, târziu ce-i drept, că ziariștii (la facultățile lor există curs universitar chiar cu acest subiect:  discursul politic) sunt din ce în ce mai bine pregătiți pentru  astfel de activități, în timp ce politicienii bat pasul pe loc, „ba chiar dau înapoi”. În  17 ani de carieră politică postdecembristă practicată la diferite nivele, nu am cunoscut mai îndeaproape niciun personaj politic care să- și fi pregătit limbajul și discursul după reguli șitiințifice așa cum văd că o fac ziariștii în șicolile lor. În curând aceștia nu cred că se vor mai mulțumi cu roluri subalterne din preajma diferitelor personaje politice și vor dori să ajungă în fruntea bucatelor. Ei au șiansa de a deveni politicienii pe care-i așteptăm fiindcă își pot expune clar, concis și într-un limbaj nesofisticat și atrăgător programul politic sub faldurile căruia s-au înrolat. Totodată, fiind  a și în comunicare, vor șiti să atragă comunitățile de partea lor și  prin organizarea de numeroase dezbateri publice de largă audiență. Cu asemenea atu-uri, în prima etapă, gazetarii își pot învinge lejer șiefii de azi în slujba cărora se află de cele mai multe ori.

Pe de altă parte nu cred că absolutizarea rolului educației, chiar dacă are caracter șitiințific, asigură succesul de mai târziu în cariera politică. Știm foarte bine ce-a pățit la alegerile generale ale anilor „90 crema intelectualilor români (vezi eșecul grupului Pleșu-Liiceanu-Dinescu și al liderilor Partidului Alianței Civice). Stabilirea de rețete care garantează succesul e complicată și riscantă. Diversitatea formei și fondului discursurilor practicate de importanți oameni politici ai perioadei moderne (mă gândesc la Ch. De Gaulle, R. Reagan, M. Theacher, A. Markel, Putin și alții) ne obligă să recunoaștem acest lucru. Sigur, fiecare nație are specificul ei și discursul politic trebuie să țină în primul rând seama de acest lucru. Coborând pe tărâmul mioritic, între discursul folosit de Ion Iliescu, apreciat la superlativ (?) de PSD-iști cu toate  „sinergiile și meandrele concretului”, cel folosit de Corneliu Coposu care tăia în carne vie, vindecând totodată și cel practicat de Traian Băsescu cu toate „hâhâiturile” lui, sunt diferențe ca de la cer la pământ de și cu toții au avut foarte mare priză la public. În zilele noastre, discursul prim-ministrului Victor Ponta, departe de a fi elitist, are ceva consistență și o maturitate în creștere  (dovada: de și rezultatele guvernării nu sunt deloc în măsură să ne încânte, sondajele-i sunt favorabile) spre deosebire de cel aparținând lui Crin Antonescu, un orator de excepție dar cu un limbaj găunos și lipsit de suport, sancționat ca atare de electorat prin scăderea popularității.

Revenind și mai aproape de oile noastre, adică în ținutul Olteniei de sub munte denumit Vâlcea, în materie de discurs politic lucrurile stau destul de prost. Până acum nu am văzut niciun politician care să fi câștigat alegeri sau electorat stabil datorită forței de convingere a discursului său. Alegerile locale sau generale din Vâlcea s-au câștigat fie datorită trendului favorabil, fie din cauza votului negativ, fie prin folosirea de „commando-uri” pentru mobilizarea electorilor, fie prin aranjamente subterane care frizau anormalitatea ca să nu zic ilegalitatea, fie recurgând la soluția de succes garantat a „cadourilor” patentate în România post decembristă. În opinia mea, discursul politic al celor care au avut acces la conducerea județului sau municipiului prezintă destule metehne. Din „arsenalul” politicianului vâlcean mai răsărit nu au lipsit nici folosirea limbajului de lemn mai vechi sau mai nou (vrem-nu vrem trebuie să recunoaștem că și limbajul de lemn s-a reactualizat), nici demagogia, nici comiterea de „agramaticalități” mai mult sau mai puțin scuzabile, nici enormități afirmate cu dezinvoltură în public, nici exprimări ininteligibile, nici în șirarea de „cuvinte goale ce nimic nu au a spune”, nici.., nici… (să ne înțelegem, parte din hibele discursului politic autohton mi se potrivesc într-o oarecare măsură și mie). În concluzie, cât de departe  este ziua în care vom vedea ziariști vâlceni, bine pregătiți, implicați în lupta politică? Greu de răspuns dar eu rămân adeptul ideii de coborâre cât mai grabnică din tribune pentru participarea nemijlocită la jocul din teren.

N.B.: Subliniez, dacă mai era cazul, că aprecierile de mai sus s-au referit doar la limbajul folosit în discursul politic. Chiar dacă au păcătuit mult în această privință, până la urmă valoarea ale șilor vâlceni e dată de reu șitele mandatelor lor, iar în privința asta, din fericire, pot fi făcute câteva mențiuni!

• Sorin Zamfirescu