«Nu în limba în care învaţă copiii minoritari stă chintesenţa legii, ci în schimbarea actualului sistem de educaţie, care nu face decât să împingă generaţie după generaţie să memoreze, într-un sistem de educaţie care să creeze competenţe. Să văd ce este în subsolul Argentinei, intru pe calculator, scriu pe Google ‘Argentina’ şi văd câte tone de cărbune sau păpădii colectează pe zi. Nu am nevoie să memorez asta. Dar am nevoie de tineri care să aibă competenţe manageneriale, în IT, de a lucra oriunde are nevoie economia României”, a declarat Preşedintele Băsescu.»(…) “Calculatoare! Calculatoare! Gata cu profesorii!”. Stadionul intră în delir, repetând aceste cuvinte. Profesorii nu fuseseră niciodată atât de umiliţi. Loviţi de ce auzeau, au hotărât să abandoneze turnul. Ştiţi ce s-a întâmplat? Turnul s-a prăbuşit. Societatea s-a prăbuşit. Înspăimântaţi, toţi au înţeles că niciun calculator nu reuşea să predea înţelepciunea, solidaritatea şi dragostea de viaţă. Publicul nu se gândise niciodată că profesorii stăteau la temelia profesiilor şi a tot ce este mai lucid şi mai inteligent în noi.
• Romeo POPESCU
Într-o vreme nu prea îndepărtată de a noastră, omenirea a devenit atât de haotică, încât oamenii au făcut un mare concurs. Voiau să ştie care era profesia cea mai importantă a societăţii. Pe un stadion enorm, organizatorii evenimentului au construit un turn înalt, cu trepte de aur încrustate cu pietre preţioase. Turnul era superb, au chemat presa mondială, televiziunea, ziarele, revistele şi radiourile pentru a relata evenimentul. Lumea stă cu ochii aţintiţi asupra evenimentului. Pe stadion, oameni din toate clasele sociale se înghesuiau să vadă disputa. Regulile erau următoarele: fiecare profesie era reprezentată de un orator ilustru. Oratorul trebuia să urce repede pe o treaptă a turnului şi să ţină un discurs elocvent şi convingător asupra motivelor pentru care profesia sa era cea mai importantă din societatea modernă. Oratorul trebuia să rămână în turn până la sfârşitul concursului. Jurizarea era mondială, prin Internet. Naţiuni şi firme mari patronau concursul. Categoria învingătoare urma să primească prestigiu social, o mare sumă de bani şi indemnizaţii de la guvern. Odată stabilite regulile, a început concursul. Moderatorul concursului a strigat: “Începeţi!”.
Ştiţi cine a urcat mai întâi în turn? Educatorii? Nu! Reprezentantul clasei mele, a psihiatrilor. El s-a urcat în turn şi a proclamat cu toată fiinţa plămânilor săi: “Societăţile moderne vor deveni o fabrică de stres. Depresia şi anxietatea sunt bolile secolului. Oamenii au pierdut bucuria existenţei. (…) Normal este să ai probleme. Să fii sănătos este ceva anormal. Ce-ar fi omenirea fără psihiatri? Un azil de fiinţe umane, cu o viaţă lipsită de calităţi! Pentru că trăim într-o societate bolnavă, declar că, împreună cu psihologii, suntem specialiştii cei mai importanţi ai societăţii!” Pe stadion s-a instalat tăcerea. Mulţi dintre cei din asistenţă… erau stresaţi, dormeau prost… psihiatrii păreau imbatabili. În continuare, moderatorul strigă: “Următorul!” Ştiţi cine a urcat după aceea? Profesorii? Nu! Reprezentantul magistraţilor – al judecătorilor. El a urcat o treaptă mai înaltă şi, cu un gest îndrăzneţ, a rostit vorbe care i-au cutremurat pe auditori:
“Aţi văzut statisticile legate de violenţă! Nu încetează să crească. Răpirile, atacurile şi violenţa în trafic umplu paginile ziarelor. Agresivitatea în şcoli, maltratările la adresa copiilor, discriminarea rasială şi socială fac parte din viaţa de zi cu zi. Oamenii îşi iubesc drepturile şi-şi dispreţuiesc îndatoririle.” Auditorii clătinară capul, fiind de acord cu argumentele.(…) “Fără judecători şi procurori societatea se cangrenează. De aceea, declar că, sprijiniţi de procurori şi de aparatul poliţienesc, reprezentăm clasa cea mai importantă a societăţii.” Toţi au înghiţit în sec auzind aceste cuvinte… păreau incontestabile. (…) “Următorul!”
Un alt reprezentant, mai îndrăzneţ a urcat pe o treaptă mai înaltă a turnului… reprezentantul forţelor armate… ”Oamenii dispreţuiesc valoarea vieţii. Se ucid între ei pentru te miri ce… Specia umană s-a fărâmiţat… Cine doreşte pacea, trebuie să se pregătească de război… oamenii forţelor armate sunt nu numai categoria cea mai importantă, dar şi cea mai puternică.” Sufletele auditorilor au îngheţat. Toţi au rămas stupefiaţi.(…) Nimeni nu a mai îndrăznit să urce în turn. Cu cine vor vota? Când toţi credeau că disputa se încheiase, se auzi o discuţie la baza turnului… Erau un grup de învăţători, de profesori din învăţământul gimnazial, liceal şi universitar. Stăteau sprijiniţi de turn şi dialogau cu un grup de părinţi. Nimeni nu ştia ce făceau. Camerele de televiziune s-au fixat pe ei şi au proiectat imaginea lor pe un ecran mare. Moderatorul strigă ca unul dintre ei să urce în turn. Ei refuzară. Moderatorul îi provocă: “Totdeauna există laşi într-o dispută.” Pe stadion s-au auzit râsete. Au făcut glume pe seama profesorilor şi părinţilor. Pe când toţi gândeau că erau slabi, profesorii, stimulaţi de părinţi, au început să dezbată ideile prezentate, rămânând în acelaşi loc. Toţi îşi făceau simţită prezenţa. Unul dintre profesori, privind în sus, îi spuse reprezentantului psihiatrilor: “Noi nu vrem să fim mai importanţi decât dumneavoastră. Vrem doar să avem condiţii ca să educăm emoţia elevilor noştri, să formăm tineri liberi şi fericiţi, pentru ca ei să nu se îmbolnăvească şi să trebuiască să fie trataţi de dumneavoastră.” Reprezentantul psihiatrilor primi, astfel, o lovitură.
Apoi, un alt profesor, care se afla în partea dreaptă a turnului, privi spre reprezentantul magistraţilor şi-i spuse: “Niciodată n-am avut pretenţia de a fi mai importanţi decât judecătorii. Dorim doar să avem condiţii pentru a cultiva inteligenţa tinerilor noştri, făcându-i să iubească arta de a gândi şi să înveţe importanţa drepturilor şi îndatoririlor omului. În felul acesta, sperăm că niciodată nu se vor aşeza pe banca acuzaţilor.” Reprezentantul magistraţilor tremură în turn. O profesoară din partea stângă a turnului, aparent timidă, îl privi pe reprezentantul forţelor armate şi vorbi într-o manieră poetică: “Profesorii din toată lumea nu au dorit niciodată să fie mai puternici şi nici mai importanţi decât membrii forţelor armate. Dorim doar să fim mai importanţi în inima copiilor noştri. Dorinţa noastră este să-i facem să înţeleagă că fiecare fiinţă umană nu este doar un număr din mulţime, ci o fiinţă de neînlocuit, un actor unic în teatrul existenţei. (…) În felul acesta ei se vor îndrăgosti de viaţă şi, când vor deţine controlul în societate, nu vor face niciodată războaie – fie războaie fizice, care produc vărsare de sânge, fie comerciale, care îi lipsesc de pâine pe mulţi oameni. Noi considerăm că, pentru a-şi rezolva conflictele, cei slabi folosesc forţa, însă cei puternici folosesc dialogul.
De asemenea, considerăm că viaţa este capodopera lui Dumnezeu – un spectacol ce nu trebuie întrerupt niciodată de violenţa umană.” Părinţii jubilară de bucurie la auzul acestor cuvinte. Reprezentantul sistemului juridic aproape căzu din turn. Nu se auzea nici o şoaptă în rândurile asistenţei. Lumea rămase perplexă. Oamenii nu-şi imaginau că simpli profesori, care trăiau în mica lume a sălilor de clasă, erau atât de înţelepţi. Discursul profesorilor îi clătină pe liderii evenimentului. Văzând că succesul disputei era ameninţat, moderatorul spuse cu aroganţă: “Visători! Dumneavoastră trăiţi în afara realităţii!” un profesor mai îndrăzneţ strigă plin de sensibilitate: “Dacă încetăm să visăm, murim!” Simţindu-se atins, organizatorul evenimentului luă microfonul şi merse mai departe în intenţia sa de a-i răni pe profesori: “Cui îi pasă de profesori în zilele noastre? Comparaţi-vă cu celelalte profesii. Dumneavoastră nu luaţi parte la reuniunile politice mai importante. Presa rareori publică ştiri despre profesori. Societăţii puţin îi pasă de şcoală. Uitaţi-vă la salariul pe care-l primiţi la sfârşitul lunii!” O profesoară îl privi şi-i spuse cu siguranţă: “Noi nu muncim doar pentru salariu, ci pentru dragostea copiilor voştri şi a tuturor tinerilor din lume.” Înfuriat, cel care conducea evenimentul strigă: “Profesia dumneavoastră va fi desfiinţată în societăţile moderne. Vă înlocuiesc calculatoarele! Nu sunteţi demni să vă aflaţi în această dispută!” Asistenţa, manipulată, trecu de cealaltă parte. Cu toţii i-au condamnat pe profesori. Au ridicat în slăvi educaţia virtuală. Au strigat în cor: “Calculatoare! Calculatoare! Gata cu profesorii!” Stadionul intră în delir, repetând aceste cuvinte. Profesorii nu fuseseră niciodată atât de umiliţi. Loviţi de ce auzeau, au hotărât să abandoneze turnul. Ştiţi ce s-a întâmplat? Turnul s-a prăbuşit. Nimeni nu-şi închipuia, dar profesorii şi părinţii erau cei care susţineau turnul. Scena a fost şocantă. Oratorii au fost spitalizaţi. Profesorii au luat atunci altă atitudine inimaginabilă: au abandonat, pentru prima oară, sălile de clasă. Conducerea sistemului de învăţământ a încercat să-i înlocuiască cu calculatoare, dând câte un calculator fiecărui elev. Au folosit cele mai bune tehnici multimedia. Ştiţi ce s-a întâmplat? Societatea s-a prăbuşit. Nedreptăţile şi suferinţa sufletească au sporit şi mai mult.(…) Specia umană gemu de durere. Înspăimântaţi, toţi au înţeles că nici un calculator nu reuşea să predea înţelepciunea, solidaritatea şi dragostea de viaţă. Publicul nu se gândise niciodată că profesorii stăteau la temelia profesiilor şi a tot ce este mai lucid şi mai inteligent în noi. Au descoperit că puţina lumină care intra în societate venea din inima profesorilor şi a părinţilor care îşi educau copiii depăşind multe greutăţi. Toţi au înţeles că societatea trăia o noapte lungă şi tulbure. Ştiinţa, politica şi banii nu reuşeau s-o depăşească. Şi-au dat seama că speranţa unui răsărit frumos stă pe umerii fiecărui tată, ai fiecărei mame şi a fiecărui profesor, şi nu pe umerii psihiatrilor, judecătorilor, militarilor, presei… Nu contează dacă părinţii locuiesc într-un palat sau într-o zonă săracă şi dacă profesorii predau într-o şcoală somptuoasă sau mizeră – ei sunt speranţa lumii. Faţă de această situaţie, politicienii, reprezentanţii celorlalte categorii profesionale şi patronii au făcut o şedinţă cu profesorii din fiecare oraş al fiecărei naţiuni. Au recunoscut că înfăptuiseră o crimă împotriva educaţiei. Au cerut scuze şi i-au rugat să nu le abandoneze copiii. Apoi au făcut o promisiune importantă. Au afirmat că jumătate din bugetul pe care-l cheltuiau cu armele, cu aparatul poliţienesc şi cu industria tranchilizantelor şi a antidepresivelor va fi investit în educaţie. Au promis să reabiliteze demnitatea profesorilor şi să ofere condiţii ca fiecare copil de pe Terra să fie hrănit cu alimente pentru a susţine corpul şi cu cunoaştere pentru suflet. Nici unul nu avea să mai rămână fără carte. Profesorii au plâns. Au rămas mişcaţi de o asemenea promisiune. De secole aşteptau ca societatea să se trezească şi să vadă drama educaţiei. Din nefericire, societatea s-a trezit abia când mizeria socială a atins nivele insuportabile. Dar, cum întotdeauna au lucrat ca eroi anonimi şi întotdeauna au iubit fiecare copil, fiecare tânăr, profesorii au hotărât să se întoarcă în sala de clasă şi să-l înveţe pe fiecare elev să navigheze în apele emoţiei. Pentru prima oară societatea a pus educaţia în centrul atenţiei. Lumina a început să strălucească după o furtună îndelungată… După zece ani au apărut rezultatele şi, douăzeci de ani după aceea, toţi au rămas cu gura căscată. Tinerii nu mai renunţau la viaţă. Nu mai existau sinucideri. Folosirea drogurilor a dispărut. Aproape nu se auzea vorbind de tulburări psihice şi de violenţă. Iar discriminarea? Ce mai e şi asta? Nimeni nu-şi mai amintea de aşa ceva. (…)
Închisorile au devenit muzee. Poliţiştii au devenit poeţi. Cabinetele de psihiatrie s-au golit. Psihiatrii au devenit scriitori. Judecătorii au devenit muzicieni. Procurorii au devenit filozofi. Iar generalii? Au descoperit parfumul florilor, au învăţat să-şi murdărească mâinile în grădini ca să le cultive. Şi ce era cu ziarele şi televiziunile din lume? Ce ştiri publicau, ce vindeau? Au încetat să vândă necazuri şi lacrimi umane. Vindeau vise, anunţau speranţa… Oare când va deveni realitate această poveste? DACĂ TOŢI AM VISA ACEST VIS, ÎNTR-O ZI EL VA ÎNCETA SĂ MAI FIE DOAR UN VIS.” • (Augusto Cury – Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi. Cum să formăm tineri fericiţi şi inteligenţi – Ed. FOR YOU, Bucureşti, 2005)