Electoral, din cauza faptului că stânga nu a avut o arhitectură guvernamentală eficientă şi o rezervă de cadre calificată în leadership, avem de-a face cu o lipsă de echilibru în spaţiul politic. Un adevărat vertij care societăţii nu îi va aduce nimic bun. Concret, PSD s-a prăbuşit în sodaje dintr-o inerţie a greşelilor decizionale, iar PNL s-a umflat artificial la 30%, fără să facă practic opoziţie şi fără lider locomotivă, cu simpatizanţii unui USR dezamăgitor adăugaţi la portofoliul procentual evaluat la urne până acum o jumătate de an la maxim 22%. În consecinţă, devin jucători semnificativi ALDE şi UDMR, PMP aşteptând o mişcare dinspre Traian Băsescu pentru a nu sucomba. Indiferent de momentul când va fi necesară o nouă conducere la Palatul Victoria trebuie o majoritate parlamentară. Iată cum actorii social-democraţi sau liberali, aflaţi pe primele două poziţii în ordinea aceasta, nu pot ajunge la putere fără sprijinul politic a încă cel puţin trei partide. De aici va rezulta o ameţeală de negocieri pentru alianţe, urmată de un curcubeu ministerial cu multe consecinţe asupra statului şi populaţiei.
Senzaţia generală este că PSD va continua căderea liberă şi PNL va putea spera la guvernare, având în acest context, când va fi cazul, prima şansă în formarea unui nou executiv. Însă, realitatea politico-socială este cu totul alta şi pleacă de la natura PSD, ignorată ca istoric şi strategie de fidelizare a alegătorilor de stânga, în bună măsură adepţi ai conceptului socialist cu 70 de ani în urmă.
PSD a demonstrat, după dispariţia unui tătuc precum Ion Iliescu, după retragerea “dumnezeului” Adrian Năstase, tragerii pe linie moartă a diplomatului Mircea Geoană şi sinuciderii speranţei Victor Ponta, că nu depinde de un lider şi că nu este un partid care să aibă nevoie de tractor. Simpatizanţii lui sunt în mod cert un împingător bazat pe nevoia de salarii, pensii, alocaţii şi ajutoare sociale mărite. O plajă foarte largă cu rezultat demonstrat ca revolut. Mecanismele acestui partid, oricâte bâlbâieli guvernamentale au produs, au pus la punct două reflexe fixate în conştiinţa colectivă : sigla cu trandafiri şi speranţa de pomană.
Aşa au supravieţuit oricărui ciclu politic în toţi aceşti ani de după evenimentele din ’89. La fel va fi şi acum. PSD îşi va devora liderul, se va aşeza şi va pleca în orice cursă de pe prima poziţie. Scenariul plauzibil al căderii iminente a Guvernului Tudose este singura variantă pentru un dezastru. Pe scurt, chiar dacă premierul Mihai Tudose procedeză ca Sorin Grindeanu şi nu demisionează, sau şi dacă o face, aruncă soarta viitorului executiv exclusiv în curtea de la Cotroceni şi îi legitimizează lui Klaus Iohannis refuzul de a mai desemna vreodată un prim-ministru social democrat. Predictibil, motivele vor fi incapacitatea evidentă de a identifica un premier credibil, destabilizarea economică şi socială cauzată de lipsa de coerenţă în actul guvernamental.
PSD nu va greşi atât de grav, dar efectele celor întâmplate sub tandemul Dragnea – Tăriceanu le va resimţi toată societatea românescă pe termen lung.
Bazată doar pe oprobiul pentru adversari şi preocupată de ascensiune artificială, dreapta va pierde ocazia de a se reforma.