Acasă Editorial Sluţenia unui oraş de poveste

Sluţenia unui oraş de poveste

N-am ce face. Trăiesc într-un oraş nebun, din care conducătorii vremurilor au scos la iveală tot ce-i mai inestetic. Râmnicul îmi dă senzaţia Berlinului după cel de-al Doilea Război Mondial: o urbe descompusă în care praful te sufocă, craterele din asfalt îţi dau o senzaţie de deprimare, iar muncitorii, care mişună pe lângă gropile ca nişte răni deschise în inima municipiului, îmi par chirurgi de mâna a treia. Toată strălucirea de altă dată a acestui frumos municipiu, ce a câştigat premii pentru frumuseţea şi curăţenia sa, construite cu muncă de edilul Mircia Gutău, s-a stins atât de repede. Nimic nu mai seamănă cu ce a fost. Primarul actual ne povesteşte administraţie de la televizor unde ajunge cu Jaguarul său cât un apartament de lux şi ne ceartă că nu ne-am obişnuit dracului să ne mulţumim a ne plăcea odată oraşul ăsta mutilat de gospodarii-şefi. Cu un pix în mână, mai zilele trecute, edilul vorbea pe sticlă, folosind un ton ridicat: „Ce voiau râmnicenii să nu schimb ţevile de apă sau să nu asfaltez Calea lui Traian?”. Ba da. Am vrut, dar nu să trăim într-un oraş transformat în etern şantier. Vrem modernitate, dar nu cu preţul mutilării municipiului. Ne dorim investiţii în infrastructură, dar dezaprobăm categoric lucrările edilitare făcute de mântuială, în dispreţ. Sunt câţiva prin presa locală care, deşi calcă acelaşi pământ plin de moloz, praf, gropi şi pietre ca noi, îl ridică în slăvi pe primar, nici nu vreau să-i dau numele pentru că el este unul oarecare, un cineva ajuns în fruntea municipiului printr-un joc câştigător, şi ne fac nebuni pe noi ăştia care strigăm, în van ce-i drept, că oraşul ne-a devenit slut.

Cică am scrie toate aceste lucruri din interese de ordin pecuniar sau de altă natură şi nu pentru că ne-am raliat, şi e mult de atunci, vocii unanime a comunităţii locale. Îmi e lehamite. Mai bine să zică ce vor că şi aşa nimic nu mai schimbă operaţia plastică nereuşită la care a fost supus municipiul de nişte măcelari lipsiţi de viziune.

De acum, în Râmnic, totul mi se pare ridicol. Ridicol de urât, de lipsit de gust. Nu-mi mai plac nici chioşcurile răscoapte de soarele nemilos de astă vară, nici florile ofilite transformate în buruieni dizgraţioase, nici trotuarele din care ies proeminente ca nişte tumori gigant canalele, nici străzile cu asfalt denivelat, crăpat şi ros, nici magherniţele diforme, nici cabinele telefonice strâmbe şi fără geamuri, nici muntele de nisip din faţa intrării în blocul meu ce maschează o groapă ameţitor de adâncă, nici pereţii jupuiţi ai imobilelor, nici râsetul imbecil al muncitorilor care sapă desfigurând urbea şi, în fine, nici ştirile, politica, anecdotele, zvonurile sau  bârfele de prin partea locului.

Acum, Râmnicul are o mie de culori, un farmec unic al dizarmoniei perfecte, al urâţeniei absolute. Văd cum pantofi frumoşi de vară se aşază timpuriu în praful ce se ridică tot mai sus din lucrările primăriei. Domnişoare elegante şi zvelte păşesc cu grijă printre mormanele de pietriş să nu-şi strice încălţămintea, pornind un adevărat maraton printre mizeria din stradă. Se opintesc sperând să nu cadă, dar tocul încălţărilor se afundă în asfaltul topit sau în gropile cât un lat de palmă şi tocul trosneşte în hârtoapele din municipiu. Oraşul aleargă nebun, dansează frenetic, se scufundă până la genunchi în mlaştina perfidă care-l suge dedesubt, râde, agonizează şi moare, cu râsul victoriei în gât. Apoi se linişteşte, plânge, adoarme şi vrea să se trezească… Un gând ce mă înfioară şi mă biciuie ca un vânt polar: oare va mai renaşte?

Olivia Pîrvu-Cîrciu

image_pdfVezi ca PDFimage_printPrintează articolul

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.