Se spune că deşi toţi doresc să ajungă în rai nimeni nu vrea să moară, dar acest lucru este inevitabil. Moartea face parte din viaţă, iar naşterea este începutul ei. La data de 5 noiembrie 2010, ora 07:15 a.m., inima poetului Adrian Păunescu a încetat să mai bată. În această memorabilă zi, a murit omul Păunescu Adrian şi a renăscut, în veşnicie, poetul Adrian Păunescu, din miile de versuri ale lui, presărate ca seminţele în sufletele unor generaţii întregi luminate de flacăra cenaclului pe care l-a patronat cu toată fiinţa sa. Adrian Păunescu a fost un personaj complex şi controversat, un melanj între un indiscutabil talent al versificaţiei şi un histrionism uriaş, o personalitate multiplicată, după contextul istoric sau politic în care s-a manifestat. Marele poet se va întâlni cu istoria, când el va deveni istorie, când timpul îşi va spune cuvântul. Azi, trupului său i s-a oferit un loc de veci alături de Eminescu. 120 de ani după trecerea sa în veşnicie, steaua lui Eminescu străluceşte, înnobilată de timpul care trece. Care va fi însă, peste timp, lumina moştenirii lui Adrian Păunescu? Este opera sa literară, prolifică şi inegală, mugure de stea luminoasă pe cerul veşniciei? Nu declaraţiile sforăitoare ale fanilor şi neo-comuniştilor vor clădi veşnicia poetului Adrian Păunescu, nu ele vor opri drumul uitării, ci timpul. Să-i dăm timpului timp! A existat o mare diferenţă între poetul Adrian Păunescu şi persoana Adrian Păunescu. Să-l regretăm şi să ne amintim doar de poetul Adrian Păunescu. Mare păcat că bărbatul acesta nu a putut evita odele destinate comunismului şi dictatorului Ceauşescu. Puţini din generaţia lui au avut talentul ce ni l-a dăruit. În timpul comunismului, a pus în scenă festivaluri de muzică şi literatură care i-au mărit popularitatea, dar a şi fost criticat pentru poemele sale măgulitoare despre Ceauşescu. Mulţi sunt aceia care spun că Păunescu ar fi câştigat un respect mai mare, dacă ar fi stat deoparte de politică, după revoluţie. Duminică, 7 noiembrie, Păunescu a plecat în iad să sărbătorească alături de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao Tze Dun, Pol Pot, Ceauşescu, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, dar care se sărbătorea în noiembrie. Ce coincidenţă! Şi-o fi pregătit mătăniile şi osanalele, după cum îi era felul? Păunescu nu a fost doar “un om pe nişte scări”. A fost un om încercând (şi reuşind) să se caţere pe scara puterii, să obţină un statut unic în România mizeră a acelor ani, să învăluie o realitate sordidă şi umilitoare în veştmintele metaforelor iniţial seducătoare, ulterior gongorice şi pompieriste. Oricum, el nu a fost doar poet (bun sau rău, după gust), ci şi un înfocat publicist, şef de reviste, animator de spectacole publice în care se făcea elogiul dictaturii. A fost unul dintre arhitecţii utopiei ceauşiste, a fost el însuşi o instituţie, în acea dictatură. Ceauşescu a ştiut de ce şi cui a aprobat Cenaclul Flacăra. Conform ziselor lui Eugen Barbu, Adrian Păunescu “a fost un aventurier talentat şi energic, un paranoic inconştient, un Haplea nesătul şi un Caligulă depravat, care a descoperit că, în această ţară de proşti, gargara naţionalistă deşanţată şi linguşirea greţoasă a familiei Ceauşescu, îi va permite să trăiască precum un nabab care se crede Dumnezeul naţiei”. De aceea, eu zic că Adrian Păunescu a încetat din viaţă cu decenii în urmă. El a fost un instrument benevol şi primejdios al unui regim criminal, pe întreg parcursul existenţei sale. Agonia terminală şi prăbuşirea dictaturii l-au surprins pe post de lacheu dispreţuit şi de stăpânii învinşi şi de sclavii revoltaţi. Urmărit de mulţime pe străzile din centrul Capitalei, a încercat să se refugieze la Ambasada SUA. A scăpat fără o zgârietură. A revenit în registrul public fără ca vreodată să-şi exprime vreun regret. Omul Păunescu nu trebuie nici condamnat, nici plâns şi nici adulat. El şi-a urmat destinul hărăzit de creaţie, nici mai mult şi nici mai puţin. Dacă a făcut abuzuri prin care alte suflete au suferit, dacă a abuzat de aşa-zisul liber arbitru cu care noi toţi suntem înzestraţi, i se va prezenta factura înzecit şi, în alte încarnări (pentru că viaţa e de la Dumnezeu şi e veşnică), va trebui să achite această factură, fără doar şi poate. Scriitoarea Constanţa Buzea a publicat un jurnal de o tristeţe sufocantă, ţinut în perioada căsătoriei sale cu Păunescu, pe când acesta nu devenise încă atât de celebru. Acolo sunt rânduri care taie adânc imaginea poetului sensibil şi idealist. La divorţul de scriitoare, Păunescu a declarat judecătorilor că divorţează deoarece «soţia lui nu-l iubeşte pe Nicolae Ceauşescu». Şi uite aşa divorţul a fost tranşat în favoarea lui. Patetic, nu? “Mă terorizează tenace, până încep să plâng. Plâng de stupoare, de neputinţă, de disperare. Pe înfundate, fără martori, (Adrian) devine canalie”, scria în 1969 femeia care i-a născut acestuia doi copii. Drept urmare, nu pot spune – “Dumnezeu să-l ierte” sau “Dumnezeu să-l odihnească”, pentru că omul Adrian Păunescu a fost ateu convins, care a slujit neabătut unui regim, unui dictator ce a îngenunchiat o naţiune şi a uimit o lume. Fără a contesta nicio clipă valoarea artistică a poetului Păunescu, am fi mult prea ipocriţi în a-l transforma într-un simbol puritan. Numai faptul că s-a băgat în politică, şi mai ales alături de Ceauşescu şi Iliescu, ar trebui să ne reţină în a-l vedea eroul neamului. Proletcultistul Adrian Păunescu a fost un mare talent, cu un caracter mizerabil! Despre morţi, numai de bine? De ce? Nu toţi “soldaţii” sunt eroi, cum nu toţi cei care mor pe câmpul de luptă sunt îngeri, dar pot deveni.
NB – “Sit tibi terra levis” este o inscripţie marcată pe monumentele funerare din Roma antică. Expresia are un echivalent exact în limba română – „să-i fie ţărâna uşoară”, spus pentru un om de curând decedat şi, de regulă, îngropat.
Romeo Popescu