Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

Sindromul Pompadour

Motto: Unul din motivele pentru care România este o ţară distinctă: “Infracţiunea de plagiat nu există” – Parchetul General

Istoria unui popor, din orice colţ al planetei Pământ, se face de către reprezentanţii poporului respectiv, indiferent că vorbim despre ideologii comuniste, fasciste sau democratice. Acum, în cazul nostru, după încercările de asuprire, subjugare, de către alte naţii, unele reuşite altele mai puţin reuşite, în final, ne-am ales, în diferitele regiuni ale ţării, cu mentalităţi şi comportamente diferite. Astfel, s-a produs decalajul de civilizaţie şi educaţie, între cetăţenii aceleiaşi ţări. Dar ceea ce este cu adevărat trist pentru poporul român, este că în perioadele de libertate, în loc să fim uniţi, solidari între noi, ne apucăm să ne urâm, să ne turnăm, atât între noi cât şi alte naţii.

Mentalitatea comunistă, rusească, fesenistă, după cât se vede, încă mai persistă în conştiinţa multor semeni de-ai noştri. Este regretabil, nefiresc, ca o gaşcă de penali (scuze pentru adevăraţii politicieni!), aflată vremelnic la putere, să încerce prin mijloace de evul mediu, când loviturile de palat erau frecvente şi la ordinea zilei, să facă ceea ce au făcut. Este o pată neagră în istoria noastră milenară pe aceste meleaguri, să schimbăm alianţele pe care nu le-am avut niciodată şi la care am aspirat de secole, revenind acolo de unde am plecat.

Îmi amintesc de un episod semnificativ din istoria Europei: între Austria şi Prusia mocnea un conflict aprig pe care Maria Tereza încerca să-l lichideze prin schimbarea sistemului de alianţe. Ea a apreciat că ruperea alianţei dintre Franţa şi Prusia şi reorientarea Franţei către Austria ar fi o mişcare foarte utilă, care ar fi înclinat balanţa puterii în favoarea intereselor sale. Teoria ca teoria, dar ce era de făcut? Cherchez la femme – şi-a zis crăiasa – şi a acţionat ca atare. Cum? Foarte simplu şi eficient: a înaripat orgoliile marchizei de Pompadour, cea care le făcea şi le desfăcea pe toate la Curtea Franţei. Marchiza, complexată de originea ei umilă şi de mediul depravat din care provenea ca produs al unor mentori deloc onorabili, a fost atât de copleşită de atenţiile Împărătesei, încât a dat peste cap tot sistemul de alianţe al Franţei şi a implicat ţara într-un război sângeros şi costisitor din care francezii n-au avut decât de pierdut. Morala: flatează un parvenit complexat, ajuns la înalte demnităţi de tânăr şi pe căi nu tocmai onorabile, şi vei obţine de la el orice doreşti, chiar împotriva unor interese vitale ale naţiunii sale. Asemănarea cu personalităţi contemporane este pur întâmplătoare. Sau poate nici nu există.

Dr. Victor-Viorel Ponta, la prima sa apariţie la TVR, în 1994, la o emisiune a lui Mihai Tatulici, când amfitrionul l-a lăudat şi i-a prorocit un viitor luminos, a intrat adânc într-o juisantă onirico-futurologică-mistificare (Tatulici a avut bulan, tura asta, cu Ponta, nu ca şi cu Stoica, de la Caritas) ce, în timp, s-a augumentat dolofan până la rangul de Premier. Alura şi prestaţia sa TV e un melanj între Stelian Ogică, Serghei Mizil şi Guru Bivolaru, încât o să dea citate din el însuşi (mai nou vorbeşte despre sine la persoana a treia şi se preconizează să vorbească la persoana Întâi). Oricum Ponta, cu plagiatul pe scutul blazonului, face cât o bancnotă xeroxată. Vizita în China a făcut-o să-şi negocieze o reîncarnare, o divinizare la super-ofertă. Şi apoi, unde putea să meargă specialistul în copiat, dacă nu în China… raiul clonelor? Carisma “formidabilă” pe care o degajă când vorbeşte, carisma cu care îi orbeşte pe majoritatea dintre noi, este un fals. Ea este dublată de mojicie, e doar o figură de saltimbanc, e formă fără fond a politicii româneşti care ţopăie şi face piruete în aplauzele sfintei majorităţi care nu mai observă că giumbuşlucurile maestrului sunt însoţite de tăierea corzilor de siguranţă de care e legat marele cort numit România. Asta e! Dar va trece şi vremea lui, chiar dacă asta se va întâmpla peste mai mulţi ani. La scară istorică, nu contează.

Nicu Ceauşescu s-a crezut şi el, la un moment dat, uns de istorie, predestinat, imun la orice critică, născut să domnească. Asemeni tatălui său, n-a înţeles că prin ungherele puterii există mereu diverşii Polonius, că orice gardă pretoriană îşi trădează stăpânul atunci când societatea începe să fiarbă. Spre deosebire de Ponta, Nicu Ceauşescu citise cărţi de istorie, ceea ce nu l-a împiedicat să fie orb politic.

Să nu ne lăsăm amăgiţi. Victor Ponta nu are carismă, are tupeu. Delfinul de-odinioară al lui Năstase pare să-şi întreacă fostul protector în ceea ce priveşte aroganţa şi pofta de putere. Performanţa este, neîndoios, notabilă. Celor cărora le doresc prăbuşirea, zeii le iau minţile, adică memoria, luciditatea, realismul, conştiinţa propriilor limite şi limitări. Îi lasă să se creadă infailibili. Cu atât mai dură şi mai dureroasă va fi clipa trezirii.

ROMEO POPESCU