1

Marea Demonstraţie Sindicalisto-Comunistă din iunie 2010

Îmi planificasem mai de mult să scriu despre cea mai penibilă mişcare sindicală din ţara noastră de până acum, dar evenimentele politice, care s-au derulat ca tăvălugul pornit la vale, m-au ţinut departe de subiect. Ca vechi militant sindicalist, îmi vine greu să critic evenimentele ce s-au desfăşurat, dar când ştiu că în spatele demonstranţilor au stat politicienii pesedişti şi penelişti, nu îmi mai fac probleme de conştiinţă. Cu un mare fâs, s-a dezumflat şi cea mai mediatizată grevă a ultimilor ani din România. Dezamăgire, mare dezamăgire. Câteva femei de serviciu pensionare, câţiva interlopi din Constanţa care habar n-aveau să spună ce salariu au (pentru că, de fapt nu lucrează niciunde), un pensionar care pierde 800 de lei la pensie (adică are 5300?), un altul care se scapă zicând că nu poate trăi cu 3000 pe lună, mulţi indivizi incoerenţi, abrutizaţi, oarece echipe de agitaţie dotate cu belşug de recuzită (guverne trase-n ţeapă, Ku-Kux-Klan cu mantii şi glugi de satin roşu, puhoi de pesedişti şi liberali instigând micuţă gaşcă, echipe de şoc formate din băieţi cât tancul, zvonuri la tribună cum că jandarmii masacrează mulţimea, o jurnalistă de la (i)Realitatea, înjurând ca un birjar – neştiind că e în emisie, lideri sindicali care se lamentează, neînţelegând că sindicaliştii s-au săturat de mafia lor etc. Bâlci jalnic, mascaradă de Curtea Miracolelor. România de azi, România clădită invers de Iliescu. Deşi mulţi consideră că mişcarea sindicală din România a murit, eu, totuşi, continui să cred că nu este adevărat. Eşecul „triumfal” înregistrat acum nu este datorat neapărat „sindicaliştilor”. Aş spune, mai degrabă, că a murit vechea mişcare sindicală. Acea mişcare construită pe fundamente comuniste, care funcţiona pe principii ce nu au nicio legătură cu o adevărată mişcare sindicală. O mişcare sindicală comandată de unii lideri, ce folosea cu predilecţie scopului şi dorinţelor acestora, şi nu sindicaliştilor. Când ne gândim la actualii lideri sindicali, ne gândim la afaceri cu statul, la locuri prin parlament, la acţionari de televiziune… Nu aceasta este imaginea unui lider de sindicat autentic. După părerea mea, angajaţii au acum o şansă istorică de a realiza noua mişcare sindicală. O mişcare sindicală care trebuie să înceapă cu acceptarea unui adevăr negat până acum, începând de la lider şi până la ultimul membru. În fiecare român sălăşluieşte câte un Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu, Dan Voiculescu sau alţii ca ei… Uneori îi scoatem la lumină, alteori îi ascundem adânc. Va trebui ca cel puţin liderii viitoarelor sindicate să reuşească să fie mai mult ei înşişi decât cei de mai sus. Va trebui ca aceştia să fie altfel decât cei actuali. Sindicalismul românesc a picat un test esenţial şi are nevoie de o reformă la fel de profundă şi de improbabilă ca a clasei politice. Este un lucru care ar trebui să ne îngrijoreze profund, căci o mare masă de oameni disperaţi, care nu mai au încredere în nimeni şi nu mai pot fi controlaţi de nimeni, poate avea reacţii cu mult mai imprevizibile şi periculoase decât sindicaliştii bine organizaţi. Cine protestează în România? Fraierii, puturoşii! Cei care, de regulă, stau degeaba sau plimbă două hârtii şi care vor salarii mari doar pentru asta. Unde-s „privaţii”, cei care lucrează la patroni? De ce „privaţii” nu fac grevă şi miting? De ce românii care au câte două servicii nu fac grevă? De ce nu înţeleg românii că s-a terminat cu pomana statului şi că cine vrea să trăiască bine trebuie să muncească… România se află aproape de faliment, datorită, clasei politice, care a preferat obţinerea de avantaje electorale şi economice proprii şi pentru camarila aferentă, cu preţul cumpărării unui electorat sărăcit, şi implicit cu amanetarea viitorului ţării. Salvarea economiei unei ţări nu se face cu adjective inflamante, pamflete ieftine sau ţopăieli penibile, ci prin calcule reci, bazate pe cifre şi statistici. O Românie în pragul falimentului nu are nevoie de saltimbanci, comici vestiţi sau vedete mediatice. Este nevoie de măsuri drastice, dureroase de austeritate pentru un stat obez, căpuşat de un sistem birocratic, pe cât de costisitor, pe atât de ineficient, măsuri de dreapta corecte şi radicale. Nu e nevoie să ne plângem că nu avem resurse şi jumătate din suprafaţa agricolă a ţării stă pârloagă, dar importăm 75% din mâncare. Nu e nevoie de beţia de cuvinte, care se trage din poşirca de idei a lui Antonescu sau de lupta de clasă, la care îndeamnă populismul vomitiv a lui Ponta, sprijiniţi de o mass-media a dezinformării. Victor Ponta s-a arătat a fi un puşti obraznic. Şi atât. Cu tupeul (PNL) şi obrăznicia (PSD-PC), nu se poate guverna România. Jalnice au fost şi sunt prestaţiile PSD, PC şi PNL, în perioada demonstraţiilor. Mitocănia, se vede, e la mare preţ, în aceste partide. Pe unde o fi lăsat Antonescu „respectul” , „bunul-simţ” etc. Din care îşi făcuse blazon, descreieratul ăsta, în campania de la prezidenţiale? Pentru mult timp, de aici încolo, în România, nu vor umbla câinii cu covrigi în coadă. Lumea trebuie să înţeleagă că statul social visat de Iliescu s-a prăbuşit în toată Europa şi politicienii nu trebuie să mai promită că vor da, cât de curând, salarii şi pensii mari, ajutoare sociale etc. Administraţia locală a devenit gaura neagră a economiei. Ea consumă şi fură fără limite. România va avea, probabil, o şansă reală, doar atunci când va avea măcar un politician dispus să spună „nu pot oferi nimic altceva decât sânge, trudă, lacrimi şi sudoare”, atunci când nu mai e nimic altceva de oferit, şi să fie votat în detrimentul celui care promite doar lapte şi miere, atunci când acestea nu au de unde să curgă. Aşadar, marea demonstraţie din iunie, anunţată cu o participare de peste 20.000 de sindicalişti, a luat sfârşit, tot aşa cum a început: în ritm de samba şi dansând „pinguinul”. Rezultatul a fost zero. A venit timpul ca românii să gândească singuri pentru ei şi să nu se mai lase amăgiţi şi mânaţi din urmă, de liderii de sindicat, ca nişte oi. Să-şi amintească că în ’89 au ieşit în stradă pentru că erau disperaţi şi nu pentru că aşa le-o cereau liderii de sindicat… E timpul să gândim singuri pentru noi şi nu prin interesul liderilor politici şi de sindicat…