De o săptămână de zile, imediat după stingerea scandalului cu mita din Parlamentul Europei, capelmaistru fiind Adrian Severin, capul de afiş al obişnuitului şi periodicului scandal mediatic românesc este cel al scurgerile WikiLeaks, un portal de ştiri inventat de un ziarist australian pentru mediatizarea unor secrete de gradul zero, petrecute în lumea întreagă, deţinute de diplomaţia americană. Asistăm la o avalanşă de “cablograme” cu dezvăluiri, care mai de care mai incitatoare şi revoltătoare. Portalul amintit a publicat 250.000 de mesaje secrete schimbate între diplomaţii americani, 830 dintre ele provenind de la Ambasada SUA din Bucureşti. Dintre acestea, 368 sunt trecute la categoria “unclassified”, 424 – “confidential” şi 38 “secret”, în total, 1022 de documente care fac referire la România. Scurgerile radiografiază o Românie aflată în mijlocul unei bătălii crâncene, de multe ori inconştiente, pentru putere. Telegramele, rezultate în urma unor discuţii purtate, în ultimii cinci – şase ani, de reprezentanţi ai ambasadei americane cu politicieni, şefi de instituţii sau alţi oficiali români sunt aduse în atenţia opiniei publice de presa centrală, aidoma “scrisorilor pierdute” de pe vremea lui Caragiale. Ca urmare, au intrat în panică toţi bârfitorii din mafia roşie. S-au panicat toţi cei care sunt devoalaţi ca fiind colportori de bârfe şi turnătorii la urechile unchiul Sam. Tremură de furie liberalii Orban şi Săftoiu şi toţi cei care s-au coborât la nivel de mahalagii din Bucureştii sec. XIX. Dezvăluirile acestea nu aduc nimic nou, dar reflectă clar proasta calitate a mogulilor şi politicienilor din PSD-PNL-PC. Numele perindate pe la Ambasada americană sunt aproape exclusiv din PSD şi PNL. Prin contrast, a câştigat şi câştiga imaginea preşedintelui Băsescu şi a PDL-UDMR. Diplomaţii americani au obţinut informaţiile din discuţiile purtate cu diverşi români. Ce le-au spus românii, ei aia au crezut. Dar noi ştim foarte bine că fiecare român are realitatea lui proprie, în funcţie de interesele, simpatiile şi antipatiile sale, care rareori are legătură cu realitatea obiectivă. Totuşi, cred că informaţiile din corespondenţa americanilor trebuiesc tratate cu circumspecţie, multe având aerul unor intoxicări. Dar să nu ne facem că nu băgăm în seamă faptul că americanii îi percep pe cei din Alianţa Grivco, ca fiind filoruşi. Dincolo de micimea lumii noastre politice, dezvăluirile referitoare la România ne confirmă o realitate de care trebuie să ne temem mult: am rămas pe linia frontului, în războiul dur dintre Rusia şi SUA. Nu mai este un război politic şi nici nu mai implică riscuri nucleare, ci unul economic, cu consecinţe foarte mari asupra vieţii românilor şi de o duritate comparabilă cu înfruntarea rece din secolul trecut. Iar mişcările politice sunt cu mult mai subordonate acestui război decât poate bănuiam. Potrivit telegramelor diplomatice dezvăluite, încleştarea politică din România a fost între tabăra pro-americană, condusă de Traian Băsescu şi cea pro-rusă dominată de oligarhi. Cine sunt aceştia? Dinu Patriciu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu, ca să luam doar primele trei poziţii din topul oligarhilor alcătuit de Ambasada americană de la Bucureşti. Deci, ameninţarea rusească, chiar a existat şi există, ca să nu mai spună unii activişti de partid/plătiţi că asta este doar basm. Ceea ce se întrevedea din acţiunile politice ale binecunoscutei oligarhii, cozi de topor ruseşti, de altfel, se confirmă în telegramele oficiale ale ambasadei unchiului Sam. Gaşca de usl-aşi, atât separat dar şi împreună, sunt instrumente ale Moscovei, se opun modernizării României şi trădează interesele naţionale. Ce ne arată, fără să se vrea, cablogramele? Tabloul unei Românii fanariote, dominată de lichele de diferite calibre, dispuse să-şi vândă până şi mama pentru un preţ bun. Trădarea este cuvântul de ordine în politica românească. Trădarea la cote caragialeşti şi nevoia de avea un stăpân care să facă ordine. Adică nevoia de o Înaltă Poartă la care să se ducă boierii şi să se vândă unii pe alţii, pentru un loc mai în faţă, un bănuţ în plus, o îmbucătură mai mult. Dar nici măcar nu e o singură Înaltă Poartă. Sunt două. Una are sediul la Washington, cealaltă la Moscova. Cine nu intră în graţiile uneia se orientează rapid către cealaltă, ca să nu rămână în afara jocului. Precum Mircea Geoană care, refuzat de Washinton, în pofida calităţilor excepţionale auto-etalate, s-a suit în primul avion, întâmplător al lui Sorin Ovidiu Vântu, către Moscova. Dar ceea ce mă intrigă mult este faptul că toată lumea pare că se miră. Se miră că oameni în toată firea, bărbaţi (?) politici, mergeau la Înalta Poartă cu pâra. Nu ştiu de ce se mai miră? Politica românească a fost – încă de la început – sub emblema compromisului şi a oportunismului. Partide şi persoane, declarate de stânga, de dreapta sau de centru (adică unii de hăis şi alţii de cea), au trecut val-vârtej de la un partid la altul, de la o doctrină la alta, într-un carusel ameţitor. Oameni care îşi dădeau mâna şi îşi jurau credinţă veşnică, devenind după scurt timp duşmani. Banul şi puterea i-a dezumanizat pe oamenii politici în aşa hal încât – vorba lui Caragiale: “unde nu este morală, înseamnă că nu e”. Păcat este de popor că nici el – săracul – nu mai ştie în cine şi în ce să mai creadă. Asta este şi explicaţia pentru care a ajuns să stea zile şi nopţi întregi pe la moaşte şi alte oase-nşirate şi “lemne sfinte”. În concluzie, WikiLeaks nu spune nimic mai mult decât ceea ce este ştiut foarte bine, adică este clar la vedere. România este şi va fi fanariotă atâta timp cât cei care trebuie să-i informeze pe români îi tratează ca pe nişte jalnici iobagi. Demnitatea, responsabilitatea şi adevărul sunt indisolubil legate!
ROMEO POPESCU