Motto: “Caii destinului știu drumul, noi doar ținem hățurile” – Geothe (expresie dragă decedatului)
A murit Vadim Tudor. De două zile, în presa scrisă sau la televiziuni, numai despre asta se vorbeşte. Părerile despre el sunt împărţite. Dar după ce moare un om ce mai contează părerile? Şi totuşi… Ceea ce am citit în presa scrisă şi am văzut la posturile tv m-a oripilat. Toți lingăii lui s-au întrecut în a da ultima limbă celui care, alături de Ion Iliescu, a tras ţara înapoi cu zeci de ani. Grav este că acestor indivizi li s-au adăugat nişte ziarişti care, aflaţi într-o concurenţă neloială cu realitatea, se ploconesc imaginii unui saltimbanc.
Moartea lui Vadim Tudor ne-a arătat falsitatea, ipocrizia și prostia unor concetăţeni. Dintr-un personaj iritant şi bănuit a fi nebun, a ajuns, dintr-o dată, „un mare om de cultură” sau „cel mai mare patriot al țării”, deşi toată lumea ştie că VCT a înjurat, insultat, calomniat şi jignit public, după cum îi venea lui bine. Vadim a fost un personaj controversat, ca om şi ca politician, însă dacă stăm să ne gândim la câte hahalere au ajuns în Parlamentul României după 1989, nu putem să nu recunoaştem că a fost un monument de cultură.
Vadim fost un personaj pitoresc şi, trebuie să recunosc, enciclopedic. Analizând retrospectiv, am puţină consideraţie pentru el şi ii pastrez doar o palidă amintire pentru faptul că era o bibliotecă ambulantă. Ştia o mulţime de lucruri din literatură. Mesajul lui promovat în politică, a fost pervers. Nu are o singură acţiune, de-a lungul celor 25 de ani trecuţi, cu obiect «România Mare» (nume dat, în ipocrizia lui, şi revistei pe care o edita), sub aspect concret. A avut o gură spurcată, a jignit şi a calomniat, a insultat și a înjurat pe oricine nu-i convenea lui. Dar are mult mai puţine păcate decât cei care au nenorocit țara după ‘89.
Eu zic să stăm strâmb şi să judecăm drept. Inteligent da, comunist da, linguşitor da, oportunist da, scriitor da. Da, a fost om de cultură, scriitor, dar a fost pentru el, iar ca om politic a fost un politician toxic. A fost un om deştept care a folosit deşteptăciunea doar pentru lucruri rele: a susţinut cuplul dictatorial, a spurcat cum i-a venit la gură pe toţi care aveau opinie contrară, a fost grobian, prost crescut, manipulator, slugarnic. A fost un om rău, mai pe scurt. Deştept dar rău.
Un asemenea “geniu” se ducea în diverse emisiuni televizate de doi bani să bârfească despre x şi y. Cui i-a folosit?, că procesele de calomnie pierdute apasă greu financiar, acum, pe umerii familiei sale. Isteria care a cuprins societatea românească, de când Vadim a sărit gardul la cimitirul Ghencea, este semnificativă. În ea se vede boala lipsei de educaţie, lipsei respectului faţă de semeni, apetitul pentru gargaragii contemporani, tendinţa de-a scuza şi ierta aproape orice, nesimţire înspăimântătoare. Vadim a fost un om infect, un bufon care se manifesta ca un satrap. Un reprezentant al Securităţii, al Sistemului care a nenorocit ţara.
Din cauza lui, ca să nu ajungă preşedinte, l-am votat pe Ion Iliescu – autorul loviturii de stat, deşi jurasem că nu o voi mai face niciodată. Acum, acest om a murit. Nu este nimic neobişnuit în asta, e doar un eveniment trist şi, intrând în această stare, nu înseamnă că suntem mai buni, ni se şterge biografia publică sau că moartea acționează cu supremă indulgență. Moartea e moarte și atât. Amintirile rămân. Dumnezeu să-l odihnească! Atributul iertării nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu.