Dacă în 1989, ajuns la limita suportabilităţii, poporul român a declanşat Revoluţia (16 decembrie, la Timişoara) şi dacă victoria finală a dus la căderea comunismului şi dispariţia celui mai sângeros dictator din istoria României, tot românul speră într-un viitor mai bun, într-o schimbare în care speranţele de până atunci să devină realitate. N-a fost să fie. Iliescu şi clica lui, care, fie vorba-ntre noi, au pregătit cu mult timp înainte căderea lui Ceauşescu, au confiscat idealurile revoluţiei, au împiedicat orice tentativă de a schimba şi orienta România către occident.
Devalizarea industriei, agriculturii, sistemului bancar făcut în timpul mandatelor lui Iliescu, atunci când premieri au fost Văcăroiu şi Năstase, a făcut ca traiul românilor să devină din ce în ce mai greu şi material şi spiritual. Lipsa locurilor de muncă, lipsa unei prosperităţi industriale şi agrare, a unui sistem bancar corect a făcut ca mulţi români să plece unde văd cu ochii, în speranţa unei vieţi mai bune, lăsând acasă lacrimi şi durere în sufletele părinţilor, soţiilor, copiilor, prietenilor. Toate pentru că s-a furat, fără milă, tot ceea ce putea să asigure un progres României.
În 1996 a venit Constantinescu preşedinte, cel care pentru români reprezenta speranţa scăpării ţării de dictatura securisto-comunistă a lui Iliescu. Deşi s-a promis mult, din păcate guvernele care au urmat au continuat furtul fără remuşcări a avuţiei ţării. În tot acest timp, Constantinescu se scuza pentru faptul că pe el l-a învins sistemul. Au urmat 10 ani sub Traian Băsescu. Furturile au continuat dar, acum, parcă, mai mult ca niciodată, justiţia a început să-şi facă simţită prezenţa. Lupta cu corupţia a fost promisiunea făcută poporului, din programul cu care Traian Băsescu a câştigat alegerile prezidenţiale. El a impus ca justiţia să funcţioneze, să îi condamne pe borfaşi, indiferent de poziţia respectivului în instituţiile statului.
Au urmat alegerile din 16 noiembrie, când, tot poporul şi dinăuntru şi din afara ţării, s-a mobilizat şi a realizat o nouă revoluţie (de această dată, fără vărsare de sânge, fără morţi, ca-n timpul lui Iliescu), punând la zid PSD, continuatorul peste timp al PCR, cu generaţia a III-a de securoisto-comunişti care-n 2012 urmăreau scoaterea ţării din drumul spre civilizaţia occidentală şi readucerea ei, sub influenţa ruso-chineză. A fost ales atunci Klaus Iohannis, în care peste 7 milioane de români şi-au pus speranţa.
Speranţele multora dintre noi, se părea că aveau un viitor. Dar, după primele măsuri luate, cu regret, şi Iohannis pare a fi victima noului sistem. A numi în funcţii importante oameni cu un trecut controversat, în ciuda semnalelor venite din popor, doar pentru că în campanie au făcut nu ştiu ce mare lucru, mi se pare un lucru grav, de ignorare cu bună ştiinţă a voinţei propriului electorat. Dacă vroia să fie, într-adevăr, un altfel de preşedinte, Iohannis trebuia să refuze acomodarea tactică cu trecutul şi cu răul uselist. Nu are voie să pună batista pe ţambal. Altfel, va fi complice prin omisiune. Mie unul, nu-mi sună a bine viitorul, chiar şi cu Klaus Iohannis preşedinte!
PS – Klaus Iohannis are o restanţă. Una moştenită din trecut: calificarea evenimentelor din 2012 ca atentat grav la adresa statului de drept, la care şi vechiul PNL a fost parte. Nu e vorba aici neapărat despre o desolidarizare de partidul căruia i-a aparţinut. Nici despre a-şi recunoaşte inacţiunea sau chiar complicitatea proprie de atunci. E vorba despre a-ţi privi critic trecutul, a recunoaşte public erorile care vor fi o garanţie minimală că nu se va mai permite repetarea lor.