În actuala conjunctură, a devenit evident că poziţia PDL-ului, în raport cu partidele din opoziţie, este în declin. Asta, datorită măsurilor de austeritate luate de guvernul Boc, în ultimul an. Că măsurile impuse au fost foarte bune, bune sau rele, rămâne să decidă viitorul, dar prezentul acestui partid se prefigurează a fi sumbru. Relaţia grupului Blaga, Videanu, Berceanu cu Băsescu se acutizează permanent. Dar locatarul de la Cotroceni nu are mare lucru de pierdut. Mandatul lui este cu doi ani mai lung decât alegerile din 2012. Alegeri pe care PDL nu mai are aceleaşi şanse ca să le câştige. Iar poziţia permanent perversă a UDMR nu îi ajută cu nimic. De aceea, partidul de guvernământ trebuie să ia decizii importante care să-l repună pe un trend pozitiv de creştere. În acest context, este evident că Traian Băsescu caută soluţii pentru perioada de după vara şi toamna anului 2012. La presiunea alegerilor viitoare şi la presiunea PDL, preşedintele Traian Băsescu vrea să schimbe premierul. Ideea este că un partid de doctrină populară, precum PDL, a luat măsuri anti-populare de austeritate (unele din cele mai drastice măsuri), PNL, care este de doctrină liberală, a luat cele mai lăudate măsuri sociale (printre care şi mărirea pensiilor), iar PSD, care este un partid de doctrină socială, a făcut cele mai mari privatizări pentru ţară. După cum vedem, aceste partide s-au comportat cu totul altfel faţă de doctrina proprie, iar populaţia României se uită la ceea ce fac şi nu mai înţelege nimic. Şi, atunci, electorii nu mai ştiu cu cine să voteze, devenind, ori foarte pro-Băsescu, ori foarte anti-Băsescu. Problema, în schimb, acum, este faptul că pro-Băsescu nu (mai) înseamnă şi pro-PDL. Fiind preşedinte al României nu mai poate să fie locomotiva partidului pe faţă, şi, de aici, toată tragedia. Ca atare, preşedintele României are nişte dileme foarte mari. Dacă vrea să sprijine PDL, nu prea poate, pentru că, dacă o face, atrage măsurile de austeritate (legate de imagine mai mult de Băsescu decât de Boc) asupra PDL care, va scade în sondaje şi mai mult, iar Constituţia noastră găunoasă şi scrisă pe brânci de comunişti îi interzice. Băsescu are nevoie de un partid portocaliu puternic, dar asta înseamnă să se decupleze, să-şi pună cenuşă în cap şi să laude PDL-ul. Numai că, oare, merită? PDL a demonstrat cum se poate mai rău că sunt la fel de nocivi ca PSD, iar nucleul “bun” – şi nu atât de corupt al PDL – care a făcut echipă cu Traian Băsescu la câştigarea alegerilor parlamentare (şi chiar prezidenţiale, este format de parlamentari europeni, cam izolaţi de toată această situaţie. Povestea cu un “technocrat” în fruntea unui guvern politic este pentru creduli. S-a experimentat asta, cu Isărescu, în 1999 şi s-a dovedit a fi un mare fâs. Niciun laureat Nobel pentru Economie, dacă ar fi să fie adus prim-ministru în România, într-un guvern alcătuit din politicieni, nu ar rezista mai mult de o lună. De asemenea, este o iluzie să credem că un prim-ministru neamţ ne-ar rezolva problema. În primul rând, neamţului i-ar lipsi nemţii în România, planurile lui, oricât de bune s-ar arăta, ar rămâne numai pe hârtie. În final, parafrazându-l pe Emil Constantinescu, neamţul, sleit de puteri, ar spune: “M-au învins românii!”. L-am româniza noi pe neamţ de i-ar merge fulgii. Aş merge chiar mai departe şi aş spune că o selecţionată mondială de miniştri nu ar putea face mare lucru în mijlocul unui popor care, în general, se vaită şi se uită doar cu un ochi la muncă şi cu altul la ce pomeni ar mai da statul. Statul nu mai e poporul şi nici pomeni nu mai are de unde să dea. Să presupunem că un tehnocrat de mare valoare acceptă conducerea unui nou guvern. Va putea trece el de viesparul de interese care căpuşează economia românească, atât cât a mai rămas din ea? Astfel, este evidentă lipsa de încredere a lui Băsescu în PDL, care a început să scârţâie din toate încheieturile şi care nu îi mai ascultă comanda. Ca atare, acest partid se demonstrează a fi unul pragmatic şi dacă Traian Băsescu nu mai poate să le fie locomotivă – pot renunţa, ei singuri, la acesta. Singura şansă rămasă ar fi menţinerea încrederii în Emil Boc, care este un om important pentru el. “Revoluţia de iarbă” este o găselniţă gazetărească nereuşită. Caracteristică jurnaliştilor noştri mondeni. Ce a fost în Tunis şi ce se petrece la noi sunt două lucruri, din fericire, complet diferite. Tunisul a fost urmat de Egipt, Bahrein şi Yemen. Şi mai recent de Libia. Să fim rezonabili. Mămăliga nu face explozie, mai ales când nu este manipulată!
Romeo Popescu