Partidul Alianţa Socialistă, condus de râmniceanul Constantin Rotaru, şi-a dat arama pe faţă, recunoscând a fi partidul comunist român trecut în anonimat de şmecherii din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în 12 ianuarie 1990. La această dată, ca urmare a unor ample mişcări de protest, puterea nou instalată a emis un decret prin care PCR era scos în afara legii. Dar, a doua zi, actul normativ a fost anulat, sub motiv că era antidemocratic. Cu mulţimea isterizată sub ferestre s-au semnat trei decrete. Primul decidea scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român. În textele amintitelor decrete s-a menţionat justificarea: „la cererea generală a poporului şi împreună cu oamenii de bună-credinţă din întreaga ţară”. Ele au fost citite mulţimii entuziaste, de la înălţimea balconului. Se părea, atunci, că s-au încheiat conturile cu trecutul umilitor la care au fost supuşi intelectualii români şi majoritatea polulaţiei ţării cu discernământ politic şi administrativ, numai că, la numai câteva zile, decretul – lege prin care „partidul oamenilor muncii” a fost scos în afara legii a fost anulat în şedinţa CFSN, din 17 ianuarie 1990, cu 117 voturi pentru şi 4 abţineri. Fraierilor de români li s-a spus că desfiinţarea PCR trebuia făcută numai după dezbateri publice, cu acordul întregii societăţi. Dezbateri care n-au mai avut loc niciodată, ceea ce se si urmarea. Fapt care ne-a dus într-o situaţie inedită, din punct de vedere strict juridic, să nu avem o lege care să-l desfiinţeze explicit ori să-l interzică. Ca urmare, Partidul Comunist Român a existat şi există şi acum, numai că, în realitate, se numeşte Partidul Comunist… Rotaru. Scoaterea partidului în afara legii n-a fost ideea lui Ilici et co, ci a altor dizidenţi şi „revoluţionari”, dar a devenit adevărat că Ilici şi-a dat acceptul până în final. Din păcate, ce s-a vrut, nu a fost cea mai tare condamnare a comunismului ci cea mai perversă. Ce anume s-a dus la îndeplinire cu asta? Doar eliminarea lui Verdeţ, Postelnicu şi a altor comunişti din guvern şi din prima linie. Era un gest simbolic de rupere a carnetelor de partid, iar Iliescu a devenit renumit (iar) ca fiind printre primii care a refuzat. Mai departe, ştim cu toţii ce susţineau, printre altele, golanii Pieţei Universităţii? Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, idee magistrală care a fost refuzată de norod. Şi astfel, după 20 de ani, pe fondul escamotărilor şi subtilităţilor comise de „socialiştii cu faţă umană”, nişte rătăciţi ai trecutului, în frunte cu Rotaru, individ cu burta plină şi exploatator al clasei lucrătoare, un prosper om de afaceri vâlcean ce vrea binele lui, mai înainte şi, apoi, dacă mai rămâne!, binele sărmanilor, sfidează istoria, făcându-se că a uitat cum comuniştii au exterminat elitele ţării timp de 65 de ani. Vârfurile clasei politice, militare şi economice, elita intelectualităţii şi a bisericii au fost pe lista urgenţelor de exterminare. Împotriva lor, împotriva fiinţei lor biologice, a fost folosit întregul arsenal al durerii fizice, de la înfometare la topor. Cu sau fără ştirea preşedinţilor Dej şi Ceauşescu, comunismul a omorât sute de mii de oameni. Răniţii urcă spre trei milioane, afectaţii – spre douăzeci. Însă baza ireductibilă a terorii rămâne crima fizică. Moartea violentă, adusă cu parul, cu ranga, cu frigul, cu înfometarea, este blazonul fundamental al casei. Orice ocol prin tortură, izolare sau umilire e, prin comparaţie, supliciu cu surdină. Comunismul a ucis şi a lăsat amprente. A produs cadavre şi gropi comune, a lăsat dâre de sânge peste tot, ca într-o măcelarie. Morţii au nume şi număr. Listele se întind în zeci de documente şi sute de mărturii. Cimitirul total are subdiviziuni teritoriale ştiute. Recensământul omorului cu violenţă a atins un grad ridicat de precizie. Lângă Rotaru, liderul partidului deshumat, s-au strâns (conform „ordinelor roşii” din afara graniţelor ţării!) boşorogii ce aparţin epocii apuse şi perdanţii privilegiilor deţinute ca urmare a protecţiei umbrelei comuniste sub care s-au adăpostit zeci de ani. Pe fondul nemulţumirii bugetarilor şi pensionarilor, continuatorii şi susţinătorii regimului comunist s-au organizat în ceea ce se doreşte a fi noul Partid Comunist, dar nu Partidul Comunist Român ci Partidul Comunist Rotaru. Un partid pe lângă casa unui afacerist foarte bogat, ce-i prosteşte pe ascultătorii şi companionii lui politici, amăgindu-i că le va aduce fericirea, bunăstarea şi progresul. Pe lângă Rotaru şi fosilele politice ale trecutului său avantajos, îndoctrinaţi şi încântaţi cu fantasmele trecutului ce nu mai poate reînvia, se strâng puturoşii cărora nu le prea place munca (ci numai pomeni ca asistaţi sociali) şi neadaptaţii la conceptul şi principiile noii societăţi capitaliste. Nu găseşti unul să mai repare un gard, să mai dea cu coasa, etc. Cine i-a învăţat să-i şi dezveţe şi să le arate că locurile de muncă nu înseamnă cârciumi deschise de dimineaţa până seara, pe lângă care stau „sugativele” precum maidanezii. Dar poate face asta liderul reînviatului partid? Neadaptaţii social se dovedesc a fi susţinătorii comuniştilor lui Rotaru, grosul partidului său de familie. El ştie bine că fără muncă pe potriva „studiilor”, chiar cu măsuri draconice, nu ieşim din criză, ci intrăm în nevoi dar, ca să-i fie lui bine, le dă speranţe de îmbelşugare venerabililor nostalgici şi nemulţumiţilor post-decembrişti. Un sistem infect cum este comunismul nu o să reuşească niciodată. Mai bine democraţie, decât comunismul care ne planifica totul, de la retribuţie, până la demografie. Ca să condamni comunismul, după 65 ani de probe acuzatoare şi mărturii, nu-ţi mai trebuie semnătura în original a lui Nicolschi. Procesul oportuniştilor ce-şi doresc bani, putere şi favoruri e, însă, departe de a fi început şi, în loc să-l pocnească pe Rotaru cu istoria peste obraz, politicienii din celelalte partide co-existente pe eşichierul politic actual au pocnit din călcâie.
Romeo Popescu