Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

Roibu, fostul director al Oltchim pierde la CEDO fața polonezilor de la PCC

În hotărârea pronunțată în cazul Petro Carbo Chem S.E. v. România (cerere nr. 21768/12), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în unanimitate, la încălcarea articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Cauza privește condamnarea civilă a societății reclamante la plata unui compensații simbolice în favoarea Directorului General al societaţii Oltchim (care a fost cea mai mare uzină chimică din România) pentru critici aduse acestuia cu ocazia unui conflict mediatic privitor la modul în care a gestionat întreprinderea.
Curtea a apreciat că afirmațiile reclamantei se referă la o chestiune de interes general care vizează fluxul liber de informații și de idei în domeniul activităților marilor societăți comerciale, precum și în domeniul răspunderii manageriale in acest tip de structuri, probleme care necesită un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare.
De asemenea, Curtea a constatat că faptul de a condamna reclamanta în acest context a constituit o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. Apoi a observat că judecătorii nu au pus în balanță necesitatea de a proteja reputația Directorului General și aceea de a asigura respectarea standardelor Convenției, în temeiul căreia motive întemeiate trebuie să existe pentru a justifica restricționarea libertății de exprimare în contextul dezbaterilor privind probleme de interes public despre o mare societate comerciala.
Curtea a respins plângerea reclamantei cu privire la daunele aduse reputației sale, invocate în temeiul articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private), considerând că este nefondată. Ea a observat că afirmațiile Directorului General al Oltchim cu privire la societatea reclamantă priveau chestiuni de interes general și că limitele criticilor admisibile în acest context erau mai mari, reclamanta fiind o întreprindere mare cu numeroase site-uri industriale din Europa și, în același timp, acționar al Oltchim.
PRINCIPALELE FAPTE
Societatea reclamantă, Petro Carbo Chem S.E., a fost fondată în 2007. Are sediul social în Duisburg (Germania). Deține multe site-uri industriale în Europa, inclusiv o fabrică chimică Polonia.
În 2007, reclamanta a devenit acționar minoritar al Oltchim S.A. Râmnicu Vâlcea, o societate comercială care deținea cea mai mare fabrică chimică din România, al cărei acționar majoritar a fost Statul român (54% din capitalul social).
În urma unui conflict mediatic (2008 – 2009) între Directorul General al Oltchim și societatea reclamantă, aceasta din urmă formulează o acțiune civilă, acuzându-l pe Directorul General că a declarat în presa locală și națională că reclamanta ar fi fost răspunzătoare pentru situația precară a Oltchim, deoarece se opunea la convertirea frauduloasă a datoriei către stat în acțiuni și încerca să deprecieze activitatea Oltchim. Reclamanta a susținut că afirmațiile Directorului General erau false, defăimătoare și i-au adus atingere atât reputației cat și imaginii. La rândul său, Directorul General a formulat o cerere reconvenționala, considerând că mai multe afirmații ale reprezentanților reclamantei aduceau atingere onoarei și reputației sale.
În 2010, acțiunea reclamantei a fost respinsă, iar cererea reconvenționala a Directorului General a fost admisă. Reclamanta a fost obligată să plătească Directorului General o sumă simbolică de 1 RON pentru daunele morale suferite în urma încălcării dreptului la respectarea reputației. De asemenea, instanța a dispus publicarea hotărârii în două numere consecutive ale unui ziar național. Potrivit instanței, reclamanta a fost la originea unui conflict mediatic cu consecințe asupra intereselor Oltchim și aspra conducerii sale, vizându-l în mod direct pe Directorul General, o persoană publică cu o anumită notorietate în domeniul afacerilor. De asemenea, instanțele interne au considerat că toate demersurile întreprinse de reclamantă au fost dictate de un spirit de concurență neloială. Declarațiile reprezentanților reclamantei au proiectat o imagine negativă a Oltchim și a Directorului General și au creat îngrijorare printre partenerii de afaceri. În cele din urmă, instanțele au constatat că intervențiile Directorului General erau menite să calmeze partenerii de afaceri și să restabilească încrederea acestora. Atât apelul cat și recursul reclamantei au fost respinse.
Capetele de cerere, procedura și compunerea Curții
Invocând articolul 10 (libertatea de exprimare) din Convenție, reclamanta s-a plâns de condamnarea la plata unei despăgubiri in favoarea Directorului General al Oltchim pentru afirmațiile făcute în presă.
Invocând articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), reclamanta s-a plâns de refuzul instanțelor interne de a-i proteja reputația, în urma declarațiilor publice făcute la adresa sa de către Directorul General.
Cererea a fost introdusa în fața Curții Europene a Drepturilor Omului la 9 aprilie 2012. Hotărârea a fost pronunțată de o Cameră formată din șapte judecători compusă din:
Yonko Grozev (Bulgarie), președinte,
Faris Vehabović (Bosnia si Hertegovina),
Iulia Antoanella Motoc (Romania),
Branko Lubarda (Serbia),
Carlo Ranzoni (Liechtenstein),
Stéphanie Mourou-Vikström (Monaco),
Péter Paczolay (Ungaria),
Si Andrea Tamietti, grefier de Sectie.
Decizia Curtii
Articolul 10 (libertatea de expresie)
Condamnarea civilă a reclamantei pentru atingerea adusă onoarei și reputației Directorului General al Oltchim constituie o ingerință în exercitarea libertății de exprimare a reclamantei. Această ingerință a fost prevăzută de lege și a avut ca scop protejarea reputației Directorului General.
În ceea ce privește necesitatea interferenței într-o societate democratică, Curtea a observat că afirmațiile reclamantei nu se referă la aspecte ale vieții private ale Directorului General, ci la modul în care acesta a gestionat activitatea Oltchim. În acest context, fiind vorba despre discursul unui acționar minoritar cu privire la viitorul principalei companii chimice românești, al cărei acționar majoritar a fost statul român, Curtea consideră că afirmațiile respective priveau o problemă de interes general care vizează fluxul liber de informații și de idei în domeniu activităților marilor societăți comerciale, precum și în domeniul răspunderii managerilor acestor tipuri de structuri pentru a-i determina să țină cont de interesele pe termen lung ale întreprinderilor ce le gestionează, aspecte care necesită un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare și, prin urmare, o marjă de apreciere redusă pentru Statele Contractante.
Apoi, Curtea a observat că Directorul General era administratorul uneia dintre cele mai importante companii românești la acel moment, funcție care, în acest caz, l-a expus la o atentă examinare a acțiunilor sale, limitele criticilor admisibile fiind mai largi față de aceasta.
De asemenea, Curtea consideră că judecătorii români nu au examinat dacă afirmațiile reclamantei au contribuit la o dezbatere de interes general și nu au luat în considerare dacă Directorul General a participat activ la dezbateri, nici posibila veridicitate a afirmațiilor sale și forma acestora. În plus, majoritatea afirmațiilor s-au concentrat pe probleme financiare susceptibile de a avea un impact asupra patrimoniului reclamantei. În plus de acestea, intenția reclamantei era mai degrabă de a deschide o dezbatere cu privire la administrarea activității economice în care avea un interes financiar, și nu de a pune în pericol succesul comercial și viabilitatea activității economice, atât pentru acționarii cat și pentru angajații acesteia și pentru buna desfășurare a activității economice în sens larg. Prin urmare, discursul său pare a fi fost motivat de dorința de a exercita un control activ asupra întreprinderii, pentru a-și îmbunătăți modul de administrare și pentru a promova crearea de valori pe termen lung.
În ceea ce privește forma afirmațiilor, acestea au fost reproduse și publicate fie în articole de presă scrise de jurnaliști, fie în cadrul unei conferințe din presă organizată de reclamantă. Termenii folosiți nu au dezvăluit detalii despre viața privată a Directorului General si nu au conținut expresii sau acuzații injurioase, sau afirmații lipsite de o bază faptică; aceasta și-a exprimat în principal opinii cu privire la modul în care Directorul General a gestionat activitatea Oltchim.
În ceea ce privește sancțiunea aplicată, deși era doar simbolică și nu avea un impact financiar pentru reclamantă, acesta putea avea un efect de descurajare, potrivit Curții.
În consecință, judecătorii nu au pus suficient în balanța necesitatea protejării reputației Directorului General și cea a asigurării respectării standardelor Convenției, conform cărora trebuie să existe motive foarte puternice pentru a justifica restricționarea libertății de exprimare în dezbateri cu privire la chestiuni de interes public cu privire la activitățile marilor întreprinderi. Rezultă că punerea în balanță a intereselor concurente de către instanțele interne nu a fost suficient efectuată în concordanță cu criteriile care decurg din jurisprudența Curții.
În plus, tribunalele interne nu au asigurat un echilibru echitabil între, pe de o parte, necesitatea de a proteja reputația Directorului General și, pe de altă parte, de a proteja libertatea de exprimare a reclamantei. Prin urmare, Curtea a concluzionat la încălcarea articolului 10 din Convenție.
Articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private si de familie)
Societatea reclamantă a considerat că afirmațiile Directorului General i-au adus atingere reputației.
Curtea a observat că acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat. Pe de o parte, Curtea observă că afirmațiile Directorului General al Oltchim privesc o problemă de interes general care vizează circulația liberă a informațiilor și informațiilor despre activitatea unor mari societaţi comerciale. În plus, societatea reclamanta era o societate cu numeroase site-uri industriale în Europa și, în același timp, acționar al Oltchim, ceea ce a expus-o la o examinare atentă a acțiunilor sale. Prin urmare, limitele criticii admisibile erau mai ample. Pe de altă parte, afirmațiile Directorului General al Oltchim s-au concentrat pe probleme legate de o posibilă concurenta intre societatea ce o conducea si societatea reclamata. Deci chiar dacă afirmațiile acestuia conțin o anumită doză de exagerare, acestea erau mai degrabă judecăți de valoare. În cele din urmă, în absenta unor dovezi suficiente pentru a demonstra impactul acestor afirmații asupra șanselor societății reclamante de a continua investițiile pe piața românească sau de a activa ca partener de afaceri internațional, Curtea consideră că nu poate specula cu privire la eventualele prejudicii suferite. În consecință, autoritățile naționale nu au depășit marja de apreciere și nu și-au ignorat obligația pozitivă de a garanta reclamantei dreptul la protecția reputației.
Satisfacția echitabilă (articolul 41)
Constatarea încălcării este considerată de către Curte ca o reparație echitabilă pentru prejudiciile suferite de către societatea reclamantă.

preluare www.juridice.ro