După ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în data de 8 noiembrie 2017, că primarului din Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău, i-au fost încălcate dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil în procesul de la Înalta Curte de Casație și Justiție, care l-a condamnat la trei ani și 6 luni de închisoare după ce alte doua instanțe au pronunțat achitarea lui, Mircia Gutău, prin avocatul Octavia Fieroiu, a deschis un nou proces de revizuire a dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție. Marți, 3 aprilie 2018, magistrații ÎCCJ s-au pronunțat, iar primul termen în dosar va fi 14 mai 2018.
Înalta Curte a admis cererea de revizuire a lui Gutău, ca urmare a condamnării României la CEDO pentru faptul că Livia Stanciu a dat condamnare după achitare, fară să administreze probe noi.
”Admite cererea în temeiul art. 465 ALIN 11 LIT. B CPP de revizuire formulată de revizuentul Gutău Mircia împotriva deciziei penale 273/27.01.2010 a Înaltei Curți pronunțată în dosarul 698/57/2008.
Desființează decizia penală numai cu privire la revizuentul Gutău Mircia și dispune rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, fixează termen la data de 14 mai 2018 cu citarea părților. Decizia este definitivă.”
Amintim că primarul Mircia Gutău a câștigat la CEDO. Cauza Gutău contra României este un mare succes, mai ales pentru că hotărârea CEDO consfințește nelegalitatea hotărârii de la ICCJ de condamnare a primarului Mircia Gutău.
Prezentăm în continuare cererea de revizuire depusă de primarul Mircia Gutău la Înalta Curte de Casație și Justiție:
Împotriva deciziei nr. 273 din data de 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 698/57/2008, solicitându-vă, în modul cel mai respectuos, desfiinţarea acestei hotărâri şi rejudecarea recursului declarat de către DNA, având în vedere următoarele
MOTIVE
Prin rechizitoriul nr. 126/P/27 iulie 2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, am fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal anterior şi art. 6 din Legea nr. 78/2000.
La cererea formulată de către DNA, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea nr. 6281/27.10.2006, a decis strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Vâlcea la Tribunalul Alba, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 4510/90/2006.
Prin decizia penală nr. 669 din data de 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării mele de a nu părăsi ţara, dispunându-se, totodată, punerea de îndată în libertate a subsemnatului.
Apoi, prin sentinţa penală nr.182 din 18 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. 4510/90/2007 am fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a din Codul de procedură penală anterior – inexistenţa faptei pentru care am fost trimis în judecată.
Prin decizia penală nr. 179/A din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de către DNA împotriva sentinţei penale menţionate, a desfiinţat hotărârea atacată, pe motiv că aceasta ar fi fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 334 din Codul de procedură penală şi a dreptului la apărare şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Alba.
Dar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 1159 din 28 martie 2008, a admis recursul subsemnatului, a casat decizia nr.l79/A/10.12.2007 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a dispus trimiterea cauzei la această instanţă pentru soluţionarea, pe fond, a apelului declarat de DNA împotriva sentinţei penale nr. 182/18 iunie 2007 a Tribunalului Alba, prilej cu care s-a reînregistrat cauza sub nr. 698/57/ 2008.
Prin încheierea nr. 1876 din 28.10.2008 pronunţată în dosarul nr. 7971/1/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis cererea subsemnatului şi a dispus strămutarea judecării dosarului nr.698/57/2008, de la Curtea de Apel Alba Iulia la Curtea de Apel Constanţa, menţinându-se actele îndeplinite.
Prin decizia penală nr. 39/P din 10 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 698/57/2008, Curtea de Apel Constanţa a decis respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către DNA împotriva sentinţei penale nr. 182 din 18 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr.4510/90/2006, menţinând hotărârea de achitare a subsemnatului şi confirmând, astfel, inexistenţa faptei pentru care am fost trimis în judecată.
Admiţând recursul declarat de către DNA, prin decizia penala nr. 273 din 27 ianuarie 2010 pronunţată de Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 698/57/2008, am fost condamnat la pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, cu opinia separată a preşedintelui completului de judecată, care a considerat că soluţia legală era cea de respingere a recursului şi consfinţire a soluţiei de achitare, pentru inexistenţa faptei imputate.
În fapt, infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 anterior rap. la art. 6 din Legea nr.78/2000 ar consta, potrivit situaţiei de fapt consemnate în rechizitoriul întocmit de DNA- situaţie însuşită, întocmai, de către I.C.C.J. prin hotărârea de condamnare – în aceea că, „… în perioada aprilie – iulie 2006” în calitate de primar al municipiului Rm. Vâlcea, aş fi pretins, atât direct cât şi prin intermediul coinculpatului Dicu Nicolae, suma de 50.000 euro de la denunţătorul Popescu Constantin „pentru a-l ajuta să obţină UN CERTIFICAT DE URBANISM vizând UN TEREN situat în municipiul Rm. Vâlcea, proprietatea SC Rovimet SA…”.
Mijloacele de probă indicate în rechizitor, invocate şi în recursul declarat de către DNA şi însuşite, pe deplin, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sunt: denunţul formulat de către Popescu Constantin, declaraţiile date de către acelaşi denunţător, declaraţiile martorului Toma Florin, autorizaţia de interceptare şi înregistrare nr. 11 din 4 iulie 2006 emisă de Tribunalul Vâlcea, notele cuprinzând transcrierile interceptărilor şi înregistrărilor telefonice şi ambientale, declaraţiile coinculpatului Dicu Nicolae şi procesul-verbal din 6 iulie 2006, de constatare a infracţiunii flagrante.
I.- În realitate, aşa cum, în mod corect s-a statuat prin hotărârile pronunţate în prima instanţa şi în apel, fapta imputată nu există, niciuna dintre probele legale administrate în cauză neconfirmând săvârşirea infracţiunii pentru care am fost trimis în judecată, situaţie în raport de care, unica soluţie legală era achitarea mea, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a combinat cu art.10 lit. a din Codul de procedura penală, impunându-se, deci, respingerea recursului declarat de către DNA, având în vedere următoarele argumente:
Indiferent de motive, acţiunea parchetului a pornit, ab initio, cu o prejudecată: că inculpatul Gutău Mircea a pretins bani de la denunţător şi că, deci, este vinovat de comiterea infracţiunii de luare de mită, rămânând numai că, ulterior, să se producă şi dovezile necesare cu care să fie demonstrată o faptă penală preconcepută.
În scopul menţionat, flagrantul din 6 iulie 2006 a fost organizat pentru a fi prins subsemnatul, situaţie ce rezultă, indubitabil, dintr-o probă „scăpată” la dosar, în faza de urmărire penală.
Este vorba despre PLANŞA FOTO de la fila 85, conform căreia bancnotele marcate şi tratate chimic urmau „a fi înmânate de către denunţătorul Popescu Constantin NUMIŢILOR GUTĂU MIRCIA şi Dicu Nicolae”.
Proba menţionată nu lasă nici o îndoială asupra faptului că organizarea flagrantului mă viza, în primul rând, pe mine, coinculpatul Dicu Nicolae constituind doar mijlocul (involuntar) prin care procurorii DNA mizau pentru atragerea mea în capcana provocată, înscenată şi realizată cu concursul denunţătorului.
Cum, însă, aranjamentul provocat şi organizat de parchet, cu complicitatea denunţătorului, nu s-a soldat cu prinderea mea în flagrant, (ceea ce ar fi reprezentat o probă zdrobitoare împotriva subsemnatului), s-a procedat la contrafacerea, pur şi simplu, a unor dovezi, la interpretarea abuzivă şi cel puţin forţată şi tendenţioasă a altora şi la reţinerea, ca probe, a unor înscrisuri, care, potrivit legii, nu au nici o valoare probatorie.
1) Astfel, dispoziţiile art. 64 alin. 1 din Codul de procedură penală anterior enumeră, expres şi limitativ, „mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă”, şi, contrar celor reţinute în rechizitor şi în hotărârea de condamnare, denunţul, nu figurează printre mijloacele legale de probă.
Iar, declaraţiile date de către denunţător – în care se transcrie, practic, conţinutul denunţului – nu pot avea vreo valoare probatorie, numai pentru simplul fapt că acelaşi denunţ este intitulat altfel.
Potrivit doctrinei „… o asemenea declaraţie trebuie totuşi tratată cu maximă atenţie, mai ales atunci când ea este singură probă sau printre puţinele probe administrate în cauză … organul de urmărire penală sau instanţă de judecată vor fi puse în situaţia de a aprecia dacă mărturia este sau nu sinceră, existând riscul suficient de mare ca soluţia ce se va da să fie greşita în raport cu realitatea faptica şi de a se crea o eroare judiciară „. („Dreptul” nr. 9/2007, pag. 206-207).
2) Denunţul numitului Popescu C-tin nu a fost numai „dat” în faţa procurorilor DNA (cum se consemnează în acesta), ci a fost şi redactat de către procurori, pentru că, apoi, aceiaşi procurori să-l invoce ca probă forte, în sprijinul acuzării.
Astfel, pe de-o parte, nivelul intelectual al denunţătorului este corespunzător modului de scriere a autodenunţului, din care rezultă că susnumitul nu cunoaşte nici măcar despărţirea cuvintelor în silabe.
În pofida situaţiei amintite, în conţinutul denunţului se consemnează unele fraze, precum: „REVIN asupra celor arătate şi fac precizarea că …”, acesta fiind, în realitate, modul specific şi uzual în care se dictează consemnarea conţinutului unei declaraţii, de către un magistrat.
3) „Nota”, privind redactarea dialogului ambiental de la data de 6 iulie 2007, dintre mine şi denunţător, considerată de către procurori ca cea de-a 2-a proba forte împotriva mea, a fost contrafăcută, în scopul de a se obţine suport probator pentru teza acuzării, conform căreia, eu nu aş fi refuzat, în mod categoric, oferta mituitorului.
Dialogul propriu-zis a fost redat prin „Nota” originală existentă la filele 142-143, aceasta constituind unicul înscris valabil în care se consemnează dialogul dintre mine şi denunţător la data de 6 iulie 2006, fiind şi singurul înscris, sub acest aspect, care a fost prezentat Tribunalului municipiului Bucureşti la data de 7 iulie 2006, cu prilejul soluţionării cererii DNA de emitere a mandatului de arestare.
Ulterior, această notă a fost contrafăcută, modificându-se conţinutul notei originale şi schimbându-se înţelesul iniţial al acesteia, sub trei aspecte esenţiale:
a) În nota originală, caracterul categoric al refuzului meu, la tentativa denunţătorului de a oferi mită, este accentuat prin semnul exclamării, după cuvântul „NU!”, rostit de către mine. (fila 143).
În nota contrafăcută (fila 141) dispare semnul exclamării, procurorii preconstituindu-şi, astfel, premiza pe care aveau să-şi formuleze, ulterior, susţinerea consemnată în rechizitor, potrivit căreia:
„… inculpatul Gutau Mircia a rostit negaţia „NU”, însă aceasta nu are, nici pe departe, semnificaţia unui refuz”. (!?!) (A se vedea pagina 14 din rechizitor).
Or, contrar opiniei procurorilor , „NU !”, pentru oricine care cunoaşte limba romană şi este de bună credinţa, nu poate avea, niciodată, alt înţeles decât acela al unui REFUZ.
Iar, acest refuz al meu contrazice, flagrant afirmaţia procurorilor DNA, cum că eu aş fi săvârşit infracţiunea de luare de mită, sub forma PRETINDERII unei sume de bani de la denunţător.
b) În nota contrafăcută, procurorii au procedat la modificarea textului notei originale, fragmentând unele propoziţii şi schimbând ordinea acestora, artificiu prin care s-a ajuns că o parte din afirmaţia denunţătorului privind oferirea mitei să apară după refuzul meu.
Prin această rearanjare a ordinii propoziţiilor se ajunge la situaţia în care, după oferta mituitorului, nu mai urmează nici un refuz din partea mea.
Astfel în nota originală, dialogul dintre mine şi denunţător se consemnează, după cum urmează:
„P.C.: Aşa! Vedeţi că … aa … am, exact cum m-am înţeles CU EL… patruzeci… douăzeci de mii am dat acuma… (s.n.).
G.M.: „NU!”
Iar, în nota contrafăcută, textul original este modificat, prin schimbarea ordinii în care se succed replicile dialogului, după cum urmează:
„P.C.: Aşa! Vedeţi că … aa … am , exact cum m-am înţeles CU EL, patruzeci…
G.M.: Nu.
P.C.: Douăzeci de mii i-am dat acuma …” (s.n.).
Din compararea celor două texte, în afara dispariţiei semnului exclamării după „NU”-ul meu, se constată că oferta mituitorului, concretizată iniţial într-o singură frază, urmată de refuzul amintit, este fragmentată în două propoziţii, din care, cea de-a doua (subliniată) este repoziţionată după acel „NU!”, aşa încât, urmare a acestei rearanjări, oferta de mituire să apară ca nemaifiind respinsă de către mine.
c) În fine, cea mai grosolană dintre lucrături consta în adăugarea a încă două note de subsol în nota contrafăcută, prin care se afirma că eu aş fi „gesticulat de două ori aprobativ cu mâna dreaptă şi o dată cu mâna stângă”, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, în cele două note de subsol adăugate, procurorii DNA dau indicaţii cu privire la semnificaţia ce trebuie acordată „gesturilor” amintite, trasând şi modul în care trebuiesc apreciate şi interpretate acestea, în sensul că ar avea o „… conotaţie aprobativă”.
De subliniat, că procurorii DNA au prezentat Tribunalului Vâlcea, spre certificare, numai nota contrafăcută, încercând astfel să obţină, numai în legătură cu aceasta, recunoaşterea legală, ca mijloc de probă, conform dispoziţiilor art. 91 indice 3 şi art. 91 indice 5 din Codul de procedură penală (reglementare în vigoare la acea dată), ceea ce demonstrează că cealaltă nota, adică tocmai cea originală. Era destinată să dispară din dosar.
Numai promptitudinea cu care apărătorul meu a descoperit tentativa de substituire a notei originale, cu prilejul soluţionării cererii de certificare la data de 18 iulie 2006 de către Tribunalul Vâlcea, precum şi insistenţa apărătorului meu de a se consemna acest fapt în încheierea de şedinţă, a determinat sistarea acţiunii, creând, totodată, posibilitatea de a demonstra ulterior situaţia arătată.
Altfel, neexistând nici o „urmă”, devenea imposibilă dovedirea existenţei notei originale… (A se vedea încheierea nr. 113 din 18 iulie 2006 a Tribunalului Vâlcea, filele 147 – 149).
Prin hotărârea de condamnare, opinia majoritară reapreciază proba cu înregistrarea ambientală, considerând-o ca fiind relevantă varianta a doua (contrafăcută), cu unică motivare că interceptările şi înregistrările constituie mijloace de probă dacă nu sunt contestate, iar, în speţă, subsemnatul nu aş fi contestat această înregistrare.
Or, susţinerea că eu nu aş fi contestat cea de-a doua notă în care se consemnează interceptarea convorbirii ambientale este, pur şi simplu, contrara adevărului, din moment ce apărătorul meu a demonstrat, cu lux de probe, faptul că au existat două transcrieri, evident diferite, formulând chiar acuzaţii, în sensul că cea de-a doua notă este contrafăcută şi că scopul acestei contrafaceri a fost tocmai de a denatura înţelesul şi sensul celei dintâi.
Chiar în condiţiile în care opinia majoritară a apreciat ca fiind relevantă cea de-a doua variantă a transcrierii, nu putea pronunţa, legal, o decizie de condamnare, recunoscând existenţa; – chiar în cuprinsul hotărârii, a unor asemenea împrejurări de fapt ce echivalează cu o situaţie de dubiu şi, în plus, reproşând acuzatului că nu a cerut expertizarea înregistrării!!!
În acelaşi sens, apar, cel puţin, bizare „argumentele” opiniei majoritare, parte dintre ele fiind concretizate în presupuneri şi supoziţii, ce aparţin, evident, de domeniul dubiului, că, de exemplu: „Fără ştiinţa primarului, inculpatul Dicu Nicolae n-ar fi negociat cu martorul denunţător?!? eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din str. Gabriel Stoianovici”. (fila 27).
Iar, manoperele frauduloase menţionate, prin care s-a încercat obţinerea unor probe nelegale, constituie o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 194 şi urm. din Codul de procedura penală anterior.
II. TOATE interceptările şi înregistrările audio sau video sunt flagrant nelegale, fiind făcute cu încălcarea vădită a dispoziţiilor art. 91 indice 1 din Codul de procedura penală (în vigoare la data efectuării acestora), în conformitate cu care: „Autorizaţia se dă de către PREŞEDINTELE INSTANŢEI care i-ar reveni competenţa să judece cauza în prima instanţa”.
Or, în speţă, altcineva, decât preşedintele instanţei, a eliberat autorizaţia respectivă, fapt ce determina nelegalitatea crasă a acesteia, precum şi a tuturor interceptărilor şi înregistrărilor audio şi video efectuate în baza acestei autorizaţii nelegale.
Aşadar, pe de-o parte, fiind vorba de o încălcare a dispoziţiilor legale privitoare la competenţa după materie, actele îndeplinite sunt lovite de nulitate, sancţiune ce nu poate fi înlăturată în niciun mod, conform disp. art. 197 alin. 1 şi alin. 2 din Codul de procedură penală anterior.
Pe de altă parte, toate interceptările şi înregistrările audio sau video efectuate în cauză sunt obţinute în mod ilegal şi, pe cale de consecinţă. „NU POT FI FOLOSITE ÎN PROCESUL PENAL ca mijloace de probă, conform dispoziţiilor art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior.
Exact, în acelaşi sens s-a opinat şi în doctrina: „Nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la dispunerea şi efectuarea interceptărilor şi înregistrărilor audio sau video SE SANCŢIONEAZĂ ÎN CONDIŢIILE ART. 197 C.pr.pen.. PRIVIND NULITĂŢILE PROCESUALE. Reamintim că, potrivit art. 64 C.pr.pen., probele obţinute prin încălcarea legii nu pot fi folosite în procesul penal”. (Conf. univ. dr. Alexandru Tuculeanu – „NOI ABORDĂRI REFERITOARE LA PERCHIZIŢIE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO”, în Revista „Dreptul” nr. 12/2007, pag. 219 – 228).
IDEM, jurisprudenţa în materie:
– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 10 din 7 ianuarie 2008;
– Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia penală, decizia nr. 1470 din 22 aprilie 2008.
Din cauza ambiguităţii rechizitoriului, care consemnează diverse împrejurări de fapt cu privire la 2 (două) terenuri şi 2 (două) certificate de urbanism, fără a se menţiona cu privire la care dintre ele se reţine că s-ar fi comis fapta, instanţa de judecată a pus în vedere DNA să clarifice această situaţie, iar, la termenul din 2 august 2006, procurorul de şedinţă a precizat că fapta pentru care am fost trimis în judecată priveşte NUMAI eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din Strada Gabriel Stoianovici nr. 3.
Or, pe de-o parte, nici chiar denunţătorul nu a afirmat nimic referitor la faptul că eu i-aş fi pretins bani pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru terenul din Str. G. Stoianovici sau că ar fi discutat, măcar, vreodată, cu mine privitor la acest teren.
Pe de altă parte, din probele dosarului rezultă, categoric, împrejurarea că referitor la terenul menţionat nu se formulase nicio cerere, în acest sens, anterior punerii sub acuzare a subsemnatului.
TEZA ACUZĂRII, POTRIVIT CĂREIA SUBSEMNATUL GUTĂU MIRCIA, ÎN PERIOADA APRILIE – IULIE 2006, AŞ FI PRETINS BANI DE LA DENUNŢĂTOR, PENTRU ELIBERAREA UNUI CERTIFICAT DE URBANISM FRIZEAZĂ CHIAR ABSURDUL DEOARECE:
– Referitor la certificatul de urbanism pentru terenul din Str. Cerna, solicitantă SC „Rovimet” SA, încă de la data de 27 martie 2003, a renunţat, în scris (prin adresa nr. 4995/27.03.2006), la cererea formulată, procedând, astfel, la retragerea întregii documentaţii „privind amplasarea unui obiectiv cu destinaţia birouri… în zona centrală a oraşului”.
În consecinţă, nu mai avea nici o raţiune pretinderea vreunei sume de bani în intervalul aprilie-iulie 2006, pentru eliberarea certificatului de urbanism în zona menţionată, din moment ce, anterior perioadei amintite, adică în lună martie 2006, denunţătorul şi societatea să renunţaseră la cererea formulată în acest scop.
– Referitor la terenul din Str. G. Stoianovici, potrivit chiar declaraţiei denunţătorului Popescu Constantin, acesta ar fi „discutat” cu coinculpatul Dicu Nicolae – pentru prima dată – abia la 30 iunie 2006, adică ulterior înregistrării denunţului sau la DNA, împrejurare ce exclude varianta susţinută în rechizitor, reluată în motivele de recurs şi însuşită, întocmai, în hotărârea de condamnare, cu privire pretinderea mitei, de către mine, în perioada aprilie – iulie 2006.
Deci, nici referitor la eliberarea certificatului de urbanism pentru acest al 2-lea teren, nu se poate concepe, logic, raţiunea pretinderii vreunei sume de bani, începând din luna aprilie 2006, având în vedere că prima discuţie dintre denunţător şi coinculpatul Dicu, cu privire la acest act, a avut loc abia la data de 30 iunie 2006.
Aşadar, este absurdă afirmaţia din rechizitor, preluată în motivele de recurs şi reţinută în hotărârea de condamnare, în sensul că, începând din aprilie 2006, eu aş fi pretins, direct sau prin intermediul coinculpatului Dicu Nicolae, de la denunţător, suma de 50.000 euro pentru eliberarea certificatului de urbanism amintit.
De altfel, ambiguitatea şi inconsecvența DNA se manifestă şi sub alt aspect: în rechizitor se consemnează că „pretinderea s-a făcut nu în mod direct, ci indirect, PRIN RELIEFAREA DIFICULTĂŢILOR (?!?) în emiterea certificatului de urbanism”, pentru terenul din str. Cerna (fila 13 din rechizitor), deşi, aşa cum s-a precizat de către procurorul de şedinţă la termenul din 2 august 2006, actul de serviciu în legătură cu care se formulase acuzaţia de luare de mită împotriva mea îl constituia certificatul de urbanism pentru terenul din strada Gabriel Stoianovici.
În considerentele deciziei nr. 273/2010 se reţine că „acesta este momentul consumării infracţiunii săvârşite” (pag. nr. 11 din decizie), momentul invocat constând în pretinsa discuţie la care viceprimarul Dicu Nicolae şi-ar fi arătat nemulţumirea cu privire la cuantumul mitei, de 5.000 de euro, aşa-zis oferită de către denunţătorul Popescu Constantin.
Confuzia este evidentă, deoarece, la momentul pretinsei discuţii nici nu se antamase chestiunea certificatului de urbanism pentru terenul din str. Gabriel Stoianovici, care, aşa cum s-a precizat chiar de către DNA, constituie fapta de luare de mită pentru care am fost trimis în judecată.
În fine, susţinerea respectivă este contrazisă chiar de către denunţătorul Popescu Constantin, prin denunţul scris existent la dosar, în care susnumitul consemnează: „Răspunsul dat de primar a fost acela că, datorită faptului că terenul se afla în centrul oraşului, NU va aproba NICIODATĂ construcţia pe acest teren”, afirmaţie reconfirmată de către el şi prin declaraţia din 3 iulie 2006, dată la DNA, precum şi în conferinţa de presă a cărei transcriere se află la dosar.
De asemenea, martorul Toma Florin, în declaraţia din 7 iulie 2006, dată la DNA, relatează: „Ştiu din auzite că primarul Mircea Gutău s-a supărat pe directorul Direcţiei de Urbanism, Cristian Jinaru, pentru că a eliberat certificate de urbanism societăţii noastre, întrucât primarul NU doreşte construirea vreunui imobil pe terenul în discuţie”.
Aşadar, nu a fost vorba de nici un fel de „reliefare a dificultăţilor în emiterea certificatului de urbanism ca tactică, pentru a-l determina pe denunţător să ofere bani, cum, contrar adevărului se susţine de către DNA, ci a fost un refuz categoric, din partea mea, de a emite actul cu încălcarea Planului urbanistic general (PUG şi Planului urbanistic zonal (PUZ).
De subliniat că denunţătorul dorea să obţină aprobarea construirii unui imobil cu un regim maxim de înălţime (H.max), procent de ocupare a terenului (POT), coeficient de utilizare a terenului (CUT), etc., care depăşeau, cu mult, limitele permise prin PUG şi PUG, situaţie demonstrată cu înscrisurile depuse la dosar.
Dacă eu aş fi pretins – în luna aprilie – vreo sumă de bani de la denunţător, infracţiunea de luare de mită s-ar fi consumat chiar atunci, în momentul pretinderii, adică în luna APRILIE, cunoscându-se faptul că. în această formă, „luarea de mită este o infracţiune instantanee”.
„Infracţiunea de luare de mită constituie o infracţiune cu consumare anticipată, întrucât simplul act cu caracter preparator al pretinderii sau al acceptării ori nerespingerii de promisiuni consuma infracţiunea”. (EXPLICAŢII TEORETICE ALE CODULUI PENAL ROMÂN, de Vintilă Dongoroz s.a., vol. IV, pag. 135).
În raport de această situaţie, rezultă, categoric, că procedeul folosit, de a provoca săvârşirea unei alte infracţiuni, în condiţiile unui aranjament concretizat prin organizarea flagrantului din 6 iulie 2006, deci ulterior momentului consumării infracţiunii, doar pentru obţinerea de probe cu privire la o pretinsă infracţiune preexistentă, este total în afara legii, încălcând, categoric, dispoziţiilor art. 68 alin. 2 din Codul de procedură penală (în vigoare la data instrumentării acestui caz) şi contravenind celor statuate prin jurisprudenţă, în materie. (În acest sens, decizia nr. 13AP/1995 a Curţii de Apel Braşov).
Aşa cum am arătat, pentru obţinerea certificatului de urbanism referitor la terenul din Str. G. Stoianovici, denunţătorul nici măcar, nu formulase vreo cerere în acest scop, până la data flagrantului.
În considerentele hotărârii de condamnare, preluându-se susţinerile din rechizitor şi din motivele de recurs ale DNA -ului, se opinează că nici nu era nevoie ca denunţătorul să facă vreo cerere, apreciindu-se că aceasta era o simplă „formalitate” (!?!), fără nici o relevanţă juridică, sub aspectul existenţei infracţiunii de luare de mită.
Or, în conformitate cu art. 15 şi art. 29 alin. 1 din Ordinul nr. 1430/2005 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, pentru emiterea certificatului de urbanism, solicitantul „TREBUIE”‘, să formuleze o cerere, să depună o anume documentaţie compusă din elementele precizate în actul normativ menţionat şi să plătească taxa legală.
Aşadar, dacă actul normativ menţionat, printr-o dispoziţie imperativă, prevede, indubitabil, că „TREBUIE” ca solicitantul să îndeplinească toate cerinţele menţionate, aceasta nu poate fi considerată doar o „simplă formalitate, fără relevanţă juridică”, cum, greşit, a considerat instanţa de recurs, depunerea documentaţiei prevăzute de lege, inclusiv a unei cereri şi plata taxei legale, constituind, în fapt, o condiţie – sine qua non – pentru eliberarea certificatului de urbanism.
Infracţiunea de luare de mită conţine, în structura sa, o situaţie premiză, ce constă în prealabila existenţă a unui serviciu, funcţionând şi având competenţa de a efectua acte de felul aceluia care ocazionează săvârşirea infracţiunii, legal investit cu solicitarea eliberării unui asemenea act.
„Infracţiunea (de luare de mită) NU poate fi concepută fără această situaţie premiză”. (EXPLICAŢII TEORETICE ALE CODULUI PENAL ROMÂN, de Vintilă Dongoroz s.a., vol. IV, pag. 131).
De precizat că, pe de-o parte, certificatul de urbanism nu este un act de decizie, ci un act de informare, conform prevederilor art. 6 din Legea nr. 50//1991. De subliniat că denunţătorul Popescu Constantin obţinuse anterior – de două ori – certificat de urbanism pentru terenul din Str. G. Stoianovici (de la fostul primar), dar, niciodată, nu a solicitat autorizaţie de construire şi nici nu a construit nimic pe terenul respectiv.
Această situaţie reprezintă dovada categorică a faptului că susnumitul nu era, de loc, interesat să construiască ceva pe terenul menţionat.
În acest context, este, ilogic şi neverosimil ca cineva să ofere o sumă atât de mare – 50.000 de euro – pentru a obţine un act pe care, apoi, să nu-l fructifice, în niciun fel.
În raport de actele şi lucrările dosarului, afirmaţiile şi susţinerile denunţătorului nu prezintă nicio minimă credibilitate, prin probele administrate în cauza demonstrându-se nesinceritatea crasă a tuturor declaraţiilor sale şi conduita, vădit, tendenţioasă a acestuia, după cum urmează:
• a negat existenţa unor vechi relaţii de prietenie dintre el şi viceprimarul Dicu Nicolae, deşi, în baza acestor relaţii, obişnuia să-l împrumute cu bani pe acesta din urmă, conform declaraţiilor martorilor Duduială Marinela, Stănescu Gheorghe şi Teodosie Filip;
• a negat că firma sa a fost sancţionată, de către mine (în calitate de primar) cu amendă contravenţională, aspect confirmat, însă, prin copia procesului-verbal de contravenţie şi declaraţia martorei Mihăilescu Elena, probe din care rezultă că o asemenea sancţiune a fost aplicată SC „Rovimet” SA în anul 2005, deci, cu puţin timp înainte de flagrantul din 6 iulie 2006;
• a afirmat că, pentru acordarea iniţială a sumei de 5.000 de euro la primărie, s-ar fi consultat cu Toma Florin – angajat al firmei sale şi om de încredere – , susţinere contrazisă de către acesta în declaraţia de martor dată în faţa instanţei de judecată;
• a pretins că ar fi formulat şi depus la primărie, anterior arestării subsemnatului, o cerere cu privire la obţinerea certificatului de urbanism, pentru terenul din str. Gabriel Stoianovici, susţinere infirmată, categoric, de actele şi lucrările dosarului;
• a fost cercetat, anterior arestării mele, de către DNA Piteşti şi DNA Bucureşti într-un dosar penal, soluţionat, apoi, prin scoaterea actualului denunţător de sub urmărire penală.
De menţionat că denunţătorul este un om bolnav, cu un diagnostic psihiatric cert, fiind internat, în repetate rânduri, atât în Spitalul Rm. Vâlcea, cât şi în secţia psihiatrie la Spitalul Militar Central Bucureşti, aşa cum rezultă, indubitabil, din actele medicale existente la dosar.
Nici natura relaţiilor dintre mine şi denunţător nu era propice pentru minima încredere necesară pe care o presupune o ipotetică pretindere a unor sume de bani, având în vedere amenda contravenţională aplicată de mine, în sumă de 10.000.000 lei, conform procesului-verbal nr. 16454 din 23 mai 2005, tocmai ca urmare a executării unor lucrări de construire fără autorizaţia legală.
Demnă de subliniat este convingerea intimă a preşedintelui completului de judecată de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sintetizată, în baza aceloraşi probe din dosar, după cum urmează:
„Opinia separată subscrie în totalitate argumentelor prezentate de instanţele anterioare în analiza efectuată asupra vinovăţiei inculpaţilor, considerând alaiuri de acestea că PROBELE ADMINISTRATE ÎN CAUZĂ NU FURNIZEAZĂ DOVEZI CERTE PRIVIND VINOVĂŢIA INCULPAŢILOR şi că, în lipsa unor asemenea dovezi, NU POATE AVEA LOC CONDAMNAREA UNEI PERSOANE”
În acest context, se confirmă, NU existenţa infracţiunii de luare de mită, ci provocarea săvârşirii acesteia, în condiţiile unui aranjament organizat de către DNA, cu complicitatea denunţătorului Popescu C-tin, vechi „client” al acestei instituţii, în calitate de fost învinuit într-un dosar în care – întâmplător sau nu – a primit NUP, astfel cum rezultă din propria-i declaraţie dată în faţa Tribunalului Alba.
III. Prin decizia penală nr. 273 din 27 ianuarie 2010, mi-a fost încălcat, şi sub alte aspecte esenţiale, dreptul la apărare precum şi dreptul la un proces echitabil, după cum urmează:
Opinia majoritară şi-a motivat, astfel, hotărârea de condamnare: „Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu ambele hotărâri, conform art. 385 indice 9 alin. 3 C.proc.pen.,combinat cu art. 385 indice 6 alin.l şi 2 C.proc.pen., constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Constanţa este fondat…”.
Se observă că hotărârea de condamnare este motivată pe norme generale, care, de fapt, sunt norme de trimitere la alte norme, una dintre acestea având 4 alineate, dintre care numai alineatul 2 reglementează 21 de ipoteze, situaţie în care hotărârea apare ca fiind eliptică de temei legal.
Aşadar, opinia majoritară face abstracţie de normele exprese, încălcând, în mod flagrant, dispoziţiile imperative ale art. 385 indice 15 din Codul de procedură penală anterior, text de lege ce reglementa, expres şi limitativ, soluţiile ce pot fi pronunţate, legal, de către orice instanţă de recurs.
Astfel, în conformitate cu art. 385 indice 5 din Codul de procedură penală anterior, instanţă de recurs poate pronunţa numai una dintre următoarele soluţii:
1. Respinge recursul, menţinând hotărârea atacată:
a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă recursul este nefondat;
2. Admite recursul, casând hotărârea atacată şi
a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;
b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal (în cazurile prevăzute de art. 11);
c) dispune rejudecarea de către instanţă de recurs în cazurile prevăzute de art. 385 indice 9 alin. l pct. 11-20, precum şi în cazul prevăzut de art. 385 indice 6 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Prin urmare, legea penală prevede, imperativ, obligaţia instanţei de recurs, atunci când recursul se admite, de a proceda, în mod cumulativ, la CASAREA hotărârii atacate şi REJUDECAREA cauzei, fie de către instanţă a cărei hotărâre a fost casată, fie de către instanţa de recurs.
În speţă, însă, opinia majoritară a ignorat, total, textele de lege mai sus citate şi NU a procedat la rejudecarea cauzei.
Aşadar, pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare mi s-a aplicat, fără a se proceda la rejudecarea cauzei, deci, cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, subsemnatul fiind, CONDAMNAT, de către opinia majoritară, pur şi simplu, FĂRĂ A FI JUDECAT, în pofida faptului că rejudecarea impunea respectarea procedurii pentru judecata în fond, conform dispoziţiilor imperative explicite ale art. 385 indice 17 alin. 5 şi art. 385 indice 19 din Codul de procedura penală anterior.
* *
În contextul considerentelor de fapt şi de drept expuse, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO, prin hotărârea din 8 noiembrie 2016 pronunţată în Cauza Gutău împotriva României, publicată la data de 21 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României nr.755, a statuat, printre altele, după cum urmează:
Că „… atunci când o instanţă de recurs este sesizata să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit… fie de martorii care au dat declaraţii…”;
Că „… Înalta Curte, care a procedat la audierea în persoană a reclamantului, l-a condamnat pe acesta fără să audieze martorii care depuseseră mărturie în faţa primei instanţe şi ale căror declaraţii determinaseră această instanţă – şi instanţă de apel ulterior – să achite persoana în cauză”;
Că „… procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură de fond şi că instanţa de recurs putea fie să confirme achitarea pronunţată de instanţa inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă”;
Că „… în temeiul dispoziţiilor Codului de procedura penală, dacă instanţa de recurs reţinea o cauză spre rejudecare, aceasta trebuia să se pronunţe, după caz, asupra probelor ce urmau a fi administrate”, cu menţiunea că administrarea probelor după casarea unei hotărâri este reglementată de cadrul legislativ şi cu sublinierea situaţiei, în sensul că : „În această privinţă, Curtea aminteşte că a criticat autorităţile române pentru lipsa administrării probelor în faţa instanţei de recurs”;
Că instanţa de fond şi de apel „…au considerat că înscrisurile aflate la dosar, inclusiv declaraţiile mai multor martori justificau achitarea reclamantului”, iar „Înalta Curte nu dispunea de nicio informaţie nouă pentru a înlocui achitarea acestuia cu o condamnare penală pentru luare de mită şi că instanţa supremă s-a întemeiat exclusiv pe documentele aflate la dosar, implicit pe declaraţiile martorilor … „;
Că „… Înalta Curte şi-a bazat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru luare de mâţă, între altele, pe declaraţiile martorilor, depuse la dosar în fata instanţelor inferioare, şi aceasta fără a proceda la audierea martorilor în cauză… reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care primele instanţe care au soluţionat cauza le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna.
În aceste condiţii, omisiunea audierii martorilor de către instanţa supremă înainte de a-l declara vinovat pe reclamant A LIMITAT ÎN MOD CONSIDERABIL DREPTUL LA
APĂRARE”:
Că „…. respectiva condamnare a reclamantului pentru luare de mită, pronunţată fără audierea martorilor menţionaţi anterior, şi cu toate că cele două instanţe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, este CONTRARĂ CERINŢELOR UNUI PROCES ECHITABIL, ÎN SENSUL ART.6 PARAGRAFUL 1 DIN CONVENŢIE CEDO concluzionând şi hotărând, astfel, că, în speţa, I.C.C.J. a încălcat textul de lege menţionat.
Aşadar, prin hotărârea din 8 septembrie 2016 în Cauza Gutău împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – CEDO a hotărât că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 273 din 27 ianuarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 698/57/2008, a încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenţie, sub aspectele mai sus menţionate, aspecte concretizate, în principal, pe „încălcarea cerinţelor unui proces echitabil”, precum şi pe „limitarea în mod considerabil a dreptului la apărare”.
Faţă de această situaţie, în temeiul dispoziţiilor art. 465 alin. l şi urm. combinat cu art. 465 alin. 11 lit. b din Codul de procedura penală, solicit, în modul cel mai respectuos, să binevoiţi a-mi admite cererea de revizuire, dispunând în sensul celor arătate.
Anexez, în xerocopie certificată, hotărârile mai sus invocate.