Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

CEDO condamnă România pentru jocul magistraților de-a achitarea

Mircia Gutău are mari șianse să- și găsească dreptatea la instanța europeană

Preluare din ziarul PUTEREA

Magistrații români nu vor mai putea condamna persoane în recurs, după ce acestea au fost inițial achitate la fond sau în apel, fără să se procedeze la o nouă judecată, cu administrare de probe noi și motivări temeinice și cu anunțarea acuzatului, pentru a i se oferi posibilitatea să se apere. Obligația reiese din Hotărârea CEDO de la Strasbourg nr. 4710 din 1 iunie 2010 prin care statul român a fost condamnat pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil în cauza ” Dumitru vs România” .

Până în prezent, sute de inculpați trimi și în judecată pentru diverse infracțiuni, și care au fost achitați la fond sau în apel, s-au trezit condamnați la ani grei de închisoare doar pentru că judecătorii din recurs nu au împărtă șit părerea colegilor lor de la instanțele inferioare, chiar dacă probele din dosar nu s-au schimbat cu nimic. Răsturnările de situații se produc fără ca judecătorii să-i avertizeze pe inculpați că vor casa hotărârile anterioare de achitare, și fără a se pune în discuție noi probe.

Stânga-mprejur la ÎCCJ

De multe ori, aceste schimbări de situații spectaculoase se pretrec chiar la Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție ai cărei judecători, judecând recursurile declarate de Parchet, după ce rămân în pronunțare, le admit, casează hotărârile de achitare anterioare și rejudecând fondul aplică verdicte de condamnare care rămân definitive și nu mai pot fi atacate. Uneori se întâmplă ca judecătorii din recurs să schimbe încadrarea juridică chiar în timpul pronunțării, fără să pună în discuția părților noile acuzații, casează hotărârile de achitare anterioare și aplică condamnarea. În privința motivărilor, acestea sunt nu de puține ori extrem de sumare și nu argumentează în ce anume constau infracțiunile

pentru care s-au dat pedepse, folosindu- se deja celebra expresie ” din actele dosarului rezultă că x a comis infracțiunea y” .

De și Dreptul ar trebui să fie, cel puțin în teorie, o șitiință exactă, în practică soarta celor trimi și în judecată devine câteodată o chestiune care ține de judecătorii care au ultimul cuvânt sau de impresia unora dintre ei că nu există infractori care să-i poată păcăli, așa că ” fac dreptatea” pe ultima sută de metri.

De acum înainte, arbitrariul în joaca de-a uite condamnarea, nu e condamnarea, va fi limitat. În cauza ” Dumitru vs România” , judecătorii CEDO au stabilit că o hotărâre definitivă de condamnare insuficient motivată și care survine uneia de achitare, fără ca în cauză să se administreze și dezbate probe noi, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Cauza ” Dumitru vs România”

Cetățeanul român Gheorghe Ioan Dumitru a reclamat România la CEDO arătând că a fost supus unei judecăți strâmbe la Tribunalul Arad, care l-a condamnat definitiv, în 2003, pentru infracțiunea de calomnie, la 6.000.000 de lei vechi amendă penală și l-a obligat la plata unor daune morale de 50.000.000 de lei vechi către polițistul pe care l-a acuzat de abuzuri împotriva sa. Anterior, la Judecătoria Ineu unde s-a soluționat fondul cauzei, Dumitru a fost achitat, reținându- se că nu a făcut altceva decât să- și exercite dreptul la libera exprimare, atunci când a furnizat unui ziar local informații acuzatoare la adresa polițistului care l-a chemat în judecată. Gheorghe Dumitru s-a plâns Curții de la Strasbourg că judecătorii de la Tribunalul Arad s-au schimbat între ei și au făcut jocurile polițistului (ofițer superior). Că nu a avut parte de o judecată dreaptă, iar decizia de condamnare nici măcar nu a fost motivată.

Judecătorii europeni au constatat că magistrații arădeni nu și-au motivat soluția și nu au indicat care sunt probe noi potrivit cărora Dumitru trebuia condamnat.

Motivarea judecătorilor arădeni a fost următoarea: ” Reiese din actele dosarului faptul că inculpatul, prin informațiile furnizate redactorului de ziar, a adus o gravă atingere demnității și personalității victimei care, fiind ofițer activ de rang înalt, s-a simțit ofensat în fața altor colegi și a fost împiedicat să promoveze. Estimăm că victima a suferit grave prejudicii profesionale și morale, astfel încât recursul este fondat și trebuie admis.”

Judecătorii CEDO au condamnat România, statuând că ” Tribunalul județean nu a furnizat niciun motiv concret pentru a- și argumenta decizia. De asemenea, nu s-a aplecat deloc asupra elementelor de probă și a elementelor constitutive ale infracțiunii de calomnie și nu a făcut nicio trimitere concretă la elementele de fapt care ar fi putut justifica concluzia de vinovăție și caracterul public al faptelor reținute.” Din interpretarea sentinței CEDO reiese că, mai ales după o hotărâre de achitare, se impunea o reanalizare a probelor administrate, practic o rejudecare a cazului, situație în care trebuia combătută nelegalitatea sentinței de achitare de la fond și indicate probele și raționamentele pentru care soluția a fost răsturnată, cu acordarea drepturilor prevăzute pentru un proces echitabil, respectiv, dreptul de a afla care sunt probele noi produse împotriva acuzatului și a se da posibilitatea acestuia să le combată.

Cazul Gutău

Poate cel mai răsunător caz de condamnare definitivă, după ce în prealabil acuzatul a fost achitat la fond și în apel, este cel al fostului primar al municipiului Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău. Trimis în judecată pentru o presupusă faptă de luare de mită, fără ca flagrantul realizat de procurorii DNA să probeze că primarul ar fi primit banii. Presa a vuit în cazul fostului primar și pentru faptul că probele din dosar au fost falsificate, posibil chiar de către procurorii de caz, întrucât stenograma unei convorbiri telefonice folosită ca probă menționa că Mircia Gutău ar fi spus da ofertei de primire a banilor, când în realitate, din înregistrarea reală reieșea contrariul. Gutău a fost achitat în primele faze procesuale, pe motiv că fapta de luare de mită nu există. La începutul acestui an, în prag de raport de țară, Mircia Gutău a fost condamnat de Înalta Curte la trei ani și jumătate de închisoare, cu executare, pentru luare de mită, taman în recurs, condamnarea rămânând definitivă. O soluție despre care se poate afirma că încalcă și dreptul la un recurs efectiv, deoarece condamnarea, survenind în ultima fază procesuală, nu se mai poate contesta o eventuală eroare judiciară. Mircia Gutău s-a plâns deja la CEDO și are toate șiansele să câștige, iar decizia din cauza ” Dumitru vs România” îi vine mănușă.

” Bota vs România”

Un alt caz celebru este cel al avocatului Pompilu Bota – creatorul barourilor paralele. Acesta a fost achitat definitiv, de trei instanțe consecutive, pentru acuzația de evaziune fiscală. Întrucât a creat barourile paralele, fostul procuror general Joița Tănase (avocat concurent din Brașov) i-a promovat un recurs în anulare (cale extraordinară de atac eliminată între timp din legislația națională) în scopul de a-l distruge. Un complet aservit al instanței supreme l-a ” executat” în 2003 la doi ani de închisoare cu suspendare, schimbând încadrarea juridică în timpul pronunțării, fără să-l înștiințeze pe acuzat. Bota a dat statul român în judecată la CEDO și, după mai mulți ani suferiți cu ru șinea unei condamnări abuzive, a obținut câștig de cauză, judecătorii europeni stabilind că s-a încălcat principiul securității juridice și că recursul în anulare promovat de Joița a fost în fapt ” un apel deghizat” . Urmare a hotărârii CEDO, dosarul lui Bota a fost revizuit, iar condamnarea de doi ani anulată, victima înscenării judiciare primind daune de 500 de milioane de lei vechi, plus 16.000 de euro.

” Mircea vs România”

Statul român a mai fost condamnat în martie 2007, în cauza ” Mircea vs România” , întrucât Înalta Curte l-a condamnat pe reclamant, după ce acesta fusese achitat consecutiv și la fond și în apel, fără să-l audieze, de și omul fusese prezent în sala de judecată. În hotărârea CEDO s-a stipulat că ” această condamnare a reclamantului, pronunțată fără ca el să fi avut posibilitatea să fie audiat personal și mai ales după achitarea sa de către cele două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție” .

” Dănilă vs România”

Tot în 2007, CEDO a condamnat statul român în cauza ” Dănilă vs România” , pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, deoarece instanța supremă l-a condamnat la închisoare pe reclamant, după ce acesta a fost anterior achitat în primele faze procesuale. Curtea de la Strasbourg a menționat: ” Curtea Supremă de Justiție a fost prima jurisdicție care a condamnat reclamantul, după achitarea sa de cele două jurisdicții inferioare, fără aprecierea directă a mărturiilor personale ale reclamantului și ale celorlalți martori ai acuzării și ai apărării…

În aceste condiții, Curtea Supremă de Justiție trebuia să procedeze la administrarea directă a probelor în speță și să audieze din nou atât reclamantul, cât și anumiți martori, ținând seama mai ales de chestiunile pe care trebuia să le soluționeze și de importanța lor pentru reclamant” .