Mânăstirea Stănești din Vâlcea are nevoie de lucrări urgente de restaurare! Aici își doarme somnul de veci Stroe Buzescu, unul dintre cei mai faimoși căpitani ai lui Mihai Viteazul

• Prof. dr. Florin EPURE
În localitatea vâlceană Lungești se află un un monument istoric de importanţă naţională lăsat în părăsire și uitare. Mănăstirea Stănești a fost ridicată pe temelia unei construcții mai străvechi, din veacul al XV-lea, de către boierii Mogoş ban şi Bogoş spătar. Rectitorirea din anul 1536 este atribuită lui Giura logofătul şi soţiei sale Vilaia. Așezământul monastic va fi transmis urmaşilor lor – Radu, Preda şi Stroe, vestiţii fraţi Buzeşti -, intraţi în legendă prin faptele de mare vitejie arătate în bătăliile pentru apărarea gliei străbune.
La Mănăstirea Stănești-Lunca, în pronaosul bisericii cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, mai poate fi văzută și astăzi o piatră de mormânt sub care se odihnesc osemintele boierului Stroe Buzescu. Pe această piatră tombală este încrustat cel mai frumos text de cronică din istoria românilor care vorbeşte despre faptele de vitejie ale unuia dintre cei mai faimoşi căpitani ai domnitorului Mihai Viteazul, Stroe Buzescu, mare stolnic, despre cel se spune că i-a salvat viaţa domnitorului la Vidin (1598) şi care fusese propus de boieri să-i urmeze la tron, după uciderea de pe Câmpia Turzii.
Pagina plină de eroism, dar și de dramatism, a fost scrisă de stolnicul Stroe Buzescu astfel; după asasinarea lui Mihai Viteazul, Movileştii au vrut să-şi pună domn în Ţara Românească pe unul de-al lor. Radu Şerban, unul dintre apropiaţii Viteazului, a dus lupte cu Simion Movilă, pretendentul moldav care avea sprijin din partea tătarilor. Luptele s-au dat la Ogretin şi Teişani (Prahova), în zilele de 13 şi 14 septembrie 1602, dramatismul confruntării fiind consemnat şi în documentul voievodului Radu Şerban: „au venit mulţime de oşti de-ale lor asupra noastră a tuturora şi au năvălit peste noi şi au aruncat ei atât de multe din săgeţile lor asupra noastră, încât nu se putea vedea faţa soarelui de săgeţile lor şi de atâta bătălie răsunau codrii şi munţii de bătălia lor şi nu se mai puteau înţelege unul cu altul.
Și pentru că deznodământul bătăliei nu se putea decide pentru niciuna dintre părţi, s-a convenit ca un viteaz din ambele tabere să se confrunte în luptă. Din partea muntenilor s-a oferit Stroe Buzescu şi din partea tătarilor a fost trimis Mârza, cumnatul hanului tătar Ghazi Ghirai al II-lea ibn Devlet Bora. Se spune că alura uriaşă şi figura îngrozitoare a păgânului i-a făcut să amuţească pe români când l-au văzut.
Cu toate că nu mai era în puterea tinereţii Stroe Buzescu a dovedit mult curaj şi abilităţi deosebite în lupta cu uriaşul tătar care a murit înjunghiat de sabia sa. Victoria lui Radu Şerban a fost posibilă datorită acestei victorii dar şi în urma unei acţiuni diplomatice şi militare coroborată cu factorii politici influenţi în zonă. Deşi victorios, Stroe Buzescu a fost rănit la obraz de arma otrăvită a tătarului. Această rană infectată cu venin de viperă nu s-a mai putut vindeca, cu toate insistenţele doctorilor braşoveni şi, după trei săptămâni, eroul de la Teişani s-a sfârşit din viaţă, la 2 octombrie 1602. Funestul eveniment a fost versificat de Dimitrie Bolintineanu, care îl confundă pe Stroe cu fratele său Preda: “De trei zile lupta n-a mai încetat/Și tătarul pare c-a înaintat./ Dar Buzescu Preda vede cu durere/ Floarea României ce pe vale piere./ Trece înainte pe un cal în joc/ Ce varsă din ochii-i flacăre de foc…”.
Soţia sa, Sima Stolniceasa, care se trăgea din neamul boierilor Rudeni, i-a luat trupul şi l-a îngropat la mănăstirea Stăneşti-Lunca din Vâlcea. Pe lespedea de piatră care-i acoperă mormântul a fost reprodusă, în basorelief, scena luptei cu tătarul.
Inscripţia, în româneşte, alcătuită chiar de soţia răpostului, arată războaiele la care a participat stolnicul, dar mai ales cel de la Teiuşani: „[…] iară jupânul Stroe, atâta nevoe pre creştin[i] văzând, stătu înpotriva tatarilorǔ, de să lovi cu [cumnatulǔ] hanului şi[-lǔ] junghie pre tăta[ru]. Şi di[n]tr-acelǔ război să [răni la obraz şi pes[te trei săp]tămâni să tâ[m]plă moarte, în luna lu octovrie 2 zile, v[ă] leato 7110. Şi nu fu pre voe câinilor de tătari. Dumănezeu-l erte !”
Sima Stolniceasa este şi ea o figură legendară prin fidelitatea faţă de soţ, cea care ne-a lăsat această unică şi minunată capodoperă a limbii române vechi şi pe care o putem numi prima femeie cronicar de la noi, va fi înhumată, conform dorinţei sale, alături de bravul ei bărbat. Deasupra mormintelor se află zugrăvite pe frescă portretele lor şi ale celorlalţi ctitori. Faptele istorice şi dramatismul acelei confruntări medievale sunt completate şi de povestea de dragoste reliefată simbolic de Sima Stolniceasa prin acea floare pe care i-a pus pe meşteri să o sape în dreptul soţului său, ca ultim semn al dragostei ce i-o purtase în viaţă. Şi aşa stau ei, nedespărţiţi de veacuri, în moarte ca şi în viaţă, în pronaosul bisericuţei de la Stăneşti-Lunca.
Povestea acestei ctitorii se pierde apoi în alte vremi de urgii şi pustiiri, deplânse de călătorul sirian Paul de Alep care o vizitase la anul 1657. Valoroasa pictură în frescă, considerată ca a treia ca vechime din Oltenia – după pictura de la Cozia şi Bolniţa Mănăstirii Bistriţa – este acoperită, de multă vreme, de un strat gros de fum. Fresca de la Stăneşti-Lunca se constituie totodată într-un veritabil document istoric prin tablourile sale votive şi deopotrivă prin sensurile ideologice pe care ctitorul său, Giura logofăt, le imprimă programului iconografic.
Monumentul istoric nu a mai beneficiat de lucrări de consolidare și restaurare din anul 1946 iar pentru restaurarea picturii murale este nevoie de fonduri considerabile având în vedere complexitatea lucrărilor dar și urgența salvării acestui obiectiv de o mare valoare de patrimoniu cultural național.