” Existențăde calvar
” ca săajungi la casa Ioanei, trebuie săstrăbați niște coclauri noroioase, ce par săducă la capătul pământului. Într-o altălume. Grotească . Din loc în loc, sunt cratere uriașe, produse parcă de o teribilădeflagrație. Pare un adevărat câmp de război, care a lăsat în urmădoar mizerie și prea multăsărăcie
Sărăcia, spunea cineva, e ca o boalăaprigăcare distruge suflete și dorința de viață. VOCEA VÂLCII a adus, până acum, în atenția opiniei publice zeci se cazuri sociale din județul Vâlcea. Unul mai dramatic decât altul. Iar durerea umanăpare fărăsfârșit. Zilele trecute, redactorii publicației noastre au aflat că , la Runcu, câteva familii trăiesc în sărăcie extremă. Cumplită. Atât de cruntă, încât îți dăfiori.
La capătul pământului
Ioana Mihai locuiește împreunăcu cei trei fiii ai săi într-o cocioabăinsalubră, întunecoasă. până acum câteva săptămâni, femeia și copiii săi dormeau sub cerul liber. Femeia s-a îmbolnăvit de plămâni și, disperată, a apelat la sprijinul primarului comunei Runcu, Maria Dina. În scurt timp, edilul-șef le-a pus la dispoziție o locuință. Ca săajungi la casa Ioanei, trebuie săstrăbați niște coclauri noroioase, ce par săducă la capătul pământului. Într-o altălume. Grotească . Din loc în loc, sunt cratere uriașe, produse parcă de o teribilădeflagrație. Pare un adevărat câmp de război, care a lăsat în urmădoar mizerie și prea multăsărăcie. E așa de multătăcere-n jur, încât simți cum ți se strânge inima. Mergem cu pași mărunți, alături de asistentul social al primăriei, Remus. Plouă. Ne e teamăsănu alunecă m în vreo groapă. Mai avem de mers vreo doi kilometri. Umezeala de afarăpare că vrea să-ți intre în suflet. De departe, se aude lătratul unui câine. Trebuie săfie o comunitate în apropiere, ne spunem. Nu se zărește, însă , nicio mișcare. Asistentul ne spulberăsperanța. Mai este mult de mers. În sfârșit, ajungem. Ne întâmpinădoi băieți cu privirea tristă. „Ați venit săne luați de lângă mama? Săne duceți în orfelinat?” – ne-a întrebat unul dintre copii, mirat. Îi răspundem că am venit doar săstăm de vorbă. Răspunsul îl mai liniștește puțin. Ploaia s-a întețit, iar frigul ne intrăadânc în oase. În pragul ușii, apare un alt băiat mic de staturăși murdar ca un coșar. Poartăniște zdrențe care atârnăde pe el. Tace. Prin casă, Ioana își face de lucru. Nu vrea săne bage în seamă. până la urmăiese și închide, repede, ușa După ea. Ca și cum ar fi avut ceva de ascuns. Sau un mare secret de păzit.
„Mai bine mor decât sădau copiii!”
Ne privește pentru o clipăși intrădin nouăîn cocioabă. Pare săfi uitat ceva. Se reîntoarce cu mezinul familiei, în brațe. Un băiat de numai doi ani, dezbrăcat de la brâu în jos. „De ce nu-i dați haine pe el? E așa de frig afarăși poate răcește ” – i-am zis, contrariați. Nu ne ascultă. Se uităpe sub sprâncene. „Sunteți de la Protecția Copilului! Ați venit să-i luați, nu-i așa? Numai moartăîi dau. Dacă faceți asta, măspânzur. Jur!” – ne-a spus ea, printre lacrimi. Îi spunem că nici poveste de așa ceva. Nu pare săne creadă. Lasăcapul în pământ, plângând. „Cum i-am crescut până acum, îi cresc și de acum încolo. Nu-i dau. Nu-i dau. Eu ce fac, rămân singură? Aici, în pustietatea asta? Nu, nu Nici nu mă gândesc” – mărturisește femeia, cu durere-n glas. Prin geamul mic și murdar se zăresc, pe o masă, câteva oale cu mâncare, iar în fața ușii un tuci nespălat s-a umplut de apă, de la ploaie. Pare nefolosit de mult timp. „Nu prea am ce săle fac de mâncare Îi hrănesc cu ce pot” – spune ea, surprinzându-ne privirea. Încercă m săo convingem că ar fi spre binele copiilor săaccepte săfie instituționalizați. Sărăcia în care trăiesc nu le poate oferi nimic bun. „Așa o fi, dar nu înțelegeți că nu-i dau la Stat? Atâta am, atâta le ofer. Și gata!” – declarăfemeia, imperativ. Băiatul cel mic – din brațele Ioanei – ne privește cu ochi limpezi, albaștri. Întinde mâinile să-l luăm în brațe. Are mâinile reci ca gheața. În sobă, focul a încetat sămai ardăde ceva vreme. Nu prea mai sunt lemne, susține mama copiilor. Deși a venit de mult timp de la școală, copilul cel mare e încă îmbrăcat în uniformă . E, de altfel, zice Ioana, singurul rând de haine pe care-l are. Aratăuzatăși e ruptă-n coate. „Mi-ar plăcea săam niște jucă rii. Nu am avut niciodată. Oare cum o arăta Moș Crăciun? Mie nu mi-a adus nimic, de când măștiu” – mărturisește copilul, cu vocea stinsă. Ioana tușește. Din ce în ce mai des. Ne spune că s-a îmbolnăvit și n-are bani de medicamente. Nu ne crede că suntem jurnaliști și ne întreabă, încă o dată, dacă vrem să-i luăm copiii. „Îi luați pe toți? Măcar pe cel mic să-l lăsați lângă mine, vărog frumos. Măomor dacă îi duceți de aici” – repetăea, obsesiv. Încercă m săo convingem că nu noi putem hotărî un astfel de lucru. Inutil, însă . Spune că se sinucide dacă rămâne fărăcopii. Plecă m. Pe drum, Remus ne spune că Ioanei îi cam place băutura. „După ce că ajutorul social e, și-așa, foarte mic și pe acela îl bea. Lasăbieții copilași nemâncați. Am vorbit și cu cei de la Protecția Copilului săînceapădemersurile pentru decă derea din drepturile părintești. E mai bine pentru băieți săfie instituționalizați. Au dreptul la un viitor mai bun. E păcat săse zbată, așa, în mizerie ” – crede asistentul social.
Și cerul „plânge”
Plouădin ce în ce mai rău, iar pământul fuge de sub picioare. Noroiul se lipește de tălpile cizmelor, ca un adeziv. Parcă vrea săte ținălocului. La câteva sute de metri distanțăde casa Ioanei, locuiește familia Preda. Într-o sărăcie lucie. De neimaginat. Remus crede că nu vom găsi pe nimeni acasă. Totuși, insistăm. Se aude un scârțâit de ușă. „Bunăziua! Mama nu e acasă Cine o caută?” – întreabăo domnișoarăînaltăși foarte slabă. Îi spunem cine suntem și ne poftește în casă. Miroase urât și e multămizerie. Ne așezăm pe un pat stricat, ce pare săse rupăcu fiecare mișcare. „Eu sunt Maria , iar el e fratele meu, Andrei. Am 17 ani” – zice ea. Andrei s-a cuibărit într-un colț al canapelei, tăcut, cu mâinile în poală. Îi întindem o ciocolată. O ia cu mâini tremurânde și aproape îi dau lacrimile de bucurie. O studiazăatent. E fericit. „Sunt în clasa a -VII-a. Am rămas repetentămai mulți ani, pentru că am stat 3 ani în spital. Când eram mică , am că zut din leagăn și m-am lovit. Am probleme cu capul. Din când în când, am nervi rău de tot. Cel mai rău măenerveazămami că nu vrea să-mi dea și mie bani. Poate n-are ” – ne spune ea. Maria își dorește foarte tare o pereche de blugi noi și o giacă . Nu mai are deloc cu se săse îmbrace la școală. Îi e rușine de ceilalți colegi. „Cel mai mult, – Continuă fata – mi-ar plăcea, când o săfiu mai mare, săfiu vânzătoare. Dar, nu cred că am nicio șansă”. Casa în care locuiește, e de chirpici. Pereții sunt crăpați și afumați. E foarte mică pentru cele trei suflete nevoite săse înghesuie aici. Andrei pune ciocolata pe masă. Vrea s-o păstreze pentru mai târziu. Poate vrea și mama o bucă țică , spune el. O va împărți cu sora sa. „Mai am un frate, – adaugăMaria – mai mare. E că sătorit. Nu a mai venit de ani buni săne vadă. Tata, nici atât”. Nu mai zice nimic. Se pare că discuția cu noi a cam obosit-o. Duce mâna la cap și oftează. E cam palidă. Spune că îi e foame, iar prin casănu mai e nimic de mâncare. „O ducem rău de tot cu mâncarea. Foarte rău. Banii de la ajutorul social se terminărepede și, apoi, facem foamea” – afirmăfata. Afarăe din ce în ce mai urât. S-a lăsat și ceața. Plecă m repede. Ploaia ne udăpână la piele. Aproape că nici nu mai simțim umezeala, care ne dăfiori reci pe șira spinării. Picurii au devenit mai mari, iar cerul vinețiu pare că „plânge” și el, de durere. Sau poate ni se pare
Olivia Parvu