De multe ori m-am gândit cum ar fi arătat astăzi România, dacă în ’89 destinele noastre n-ar fi încă put pe mâna grupului patronat de Ion Iliescu. Întrebarea, deși retorică , este absurdăîn substanța ei, urmare a faptului că „revoluția” plănuită, orchestratăși pusăîn operăde KGB, nu putea izbândi decât prin activarea și implicarea colaboratorilor autohtoni, precum și a suportului nemijlocit al maselor de oameni obișnuiți. Cum ar fi evoluat mentalul colectiv românesc dacă nu ar fi fost lăsat pradăvechilor manipulatori, a maeștrilor în arta dezinformă rii, a indivizilor rapaci ce au dobândit averi și notorietate folosindu-se de delațiune, șantaj, amenințări și intimidări de tot felul?
Sloganuri precum „nu ne vindem țara”, „noi muncim, noi nu gândim” ar mai fi fost auzite pe străzile țării? Oazele de verdeațăale capitalei, ar mai fi fost plantate cu panseluțe la lumina lampașelor minerești? Planeta, ar mai fi fost sideratăde „războiul româno-român”, dirijat și orchestrat de noua putere instalată? Aceasta a fost o lucrare damnată, ale că rei reverberații le resimțim și astăzi. Ziariști formați la școala comunistă, risipiți în paginile „Scânteii tineretului”, revistei „Flacă ra”, „Săptămâna” și alte „oficioase”, precum și cei aciuați la umbra unor că rturari nevertebrați, permisivi la cele mai nenorocite compromisuri, ar mai fi ajuns ei formatorii de opinie de astăzi? „Maeștrii” Cristoiu, Nistorescu, CT Popescu, ca săcitez doar câțiva corifei, ar mai fi ajuns modele pentru tinerii gazetari și lucrători în media?
Este dureros săconstați că puțini, foarte puțini, jurnaliști din tânăra generație încearcă săse desprindăde „învățăturile” și năravurile acestor mentori, întruchipare perfectăa celui mai decadent oportunism, oameni încremeniți în schematisme ideatice, șabloane și clișee ce le-au dominat anii tinereții. Și este chiar tragic săobservi că în eșalonul juvenil al lucrătorilor din mass-media pătrund tineri care prin prestația lor trădeazăapartenența la părinți, rude, familii, ce, nu demult, au slujit cu sârg partidul anterior anilor ’90. Iar dacă dictonul „ce naște din pisică , tot șoareci mănâncă ” nu ne trădează, atunci viitorul e de rău augur.
Prin ceea ce fac, numai vreo câțiva condeieri adevărați ai României doresc sădeschidăochii unor concetățeni de-ai noștri care mai mistuie încă mititeii ingurgitați printre maldărele de gunoaie de pe pășunile patriei, cu ocazia unei sărbători, a că rei singurăsemnificație, pentru constructorii socialismului multilateral dezvoltat și progeniturile lor, este ghiftuirea. Sănu-i mai voteze, nici pe ei și nici pe cozile lor de topor. Regret săconstat, a nu știu câta oară, că „o vorbăisteațăadoarme într-o ureche bleagă” (Hamlet). Curbei lui Gauss, de altfel, aproximativ egalăîn multe țări, După deschiderea granițelor scumpei noastre patrii, i s-a cam turtit clopotul.
Au plecat din țară cei care mai gândeau democrat. Ce a mai rămas, sau sunt plini de bani furați și sperăsă-i cumpere și pe bolșevici de s-ar întoarce sub Față umanăsau de abia își duc zilele, dar dacă le dăcineva, chiar și pe cartelă, ceva să-și umple burta, sunt ai lui pe vecie. Mijlocitorii acestei cumplite cumpărări în orb, sunt ziariștii ce se dau a fi cu ștaif.
Unul dintre ziariștii ce s-a afirmat nu în profesie, ci în politică , este deputatul Emilian Frâncu. Ajuns pe un culoar favorabil la Putere, el și-a dorit și își dorește cu ardoare săconducă județul. Vrea tot ceea ce i se pare potrivit, chiar dacă realitatea aratăcă , uneori, că ciula dorinței îi este prea mare.
E bântuit de visul romantic al demiurgului istoric, al demonului creativ care influențeazădecisiv mersul destinului omenirii. Starea sa de extaz este atinsăîn momentul în care poate spune cu inima deschisă(aburind asistența) că el a influențat soarta județului. Am văzut câteva astfel de momente orgasmice, trăite de individ în direct, în care povestea cât de important a fost faptul că tocmai el a pus coada la prunăși rama la tabloul vieții, schimbând cursul istoric al Vâlcii. În ciudățenia sa, datăde aburii puterii, omul are impresia că a plonjat din studioul său de televiziune care l-a împăunat, direct în istoria țării. Aiurea!
Astfel de megalomani nu au ce că uta în politic, dar nici în presa profesionistă. Sunt oameni cu un orgoliu imens care au rămas încremeniți într-un tipar cumplit al anilor ’90, al celor care se cred cu superputeri, care pretind că fac politică de masăși pentru mase și din acest motiv nu vor da socotealăniciodatăpentru felul cum își calcă semenii nesupuși în picioare. însă Dumnezeu le vede pe toate, deși, un șef liberal patrician, le spunea, mai deunăzi, tinerilor liberali județeni că Cel de Sus este numai la biserică ! că în politică n-are ce că uta. În politică , le mai spunea dumnealui, nu trebuie săcrezi în Dumnezeu, ci în echipă. Așa face și Frâncu. Crede în echipa de yesmeni ce și-a creat-o. Și, pe care nu dădoi bani, dacă mișcă în front, manipulând-o După cum îi este drag și bine lui.
La critica noastră, șeful liberal a răspuns în forță, nedemocrat. Ne-a amenințat și, în curând, va trece la fapte. Îi știm complexul, e vechi păcatul și nu e primul vinovat. Critica îi cade greu la stomac și, După cum a reușit săse arate, temperamentul său coleric îl va scoate în decor. Un minim realism în autoevaluarea popularității sale politice îl va face săcoboare din cer, pentru a atrage măcar astfel atenția asupra existenței sale pământene. Adept al stilului patetic, de un imens umor involuntar, Frâncu debiteazăplatitudini cu gravitate, în admirația nu tocmai necondiționatăa „locotenenților săi”, care pe Față îl declarăgenial, iar altfel par oricând dispuși să-l lase baltăpentru o combinație politică mai de viitor.
Nimic nu-l poate face să-și dea demisia și de-o avea vreodatăgândul săo facă , eu cred că ar fi păcat sădemisioneze. Ce ne-am face fără acest politician comic. Am râde mai puțin și ar crește cheltuielile pentru sănătate. Se știe că râsul e sănătos. Omule, nu ne scuti de șansa de a râde. Și așa vâlceanul nostru e cam trist. Te rugăm, amuză-ne în continuare cu conferințele tale de presăpeltice și neinteresante. Se spune că răzbunarea e arma prostului. Din acest punct de vedere, parlamentul nostru stăbine: e înarmat până -n dinți. Poziția viteazului Frâncu nu e singularăîn PNL. Ba dimpotrivă, a mitralia tot ce „miroase” a critică pare sa fie doctrina de bazăa partidului. Și totuși, o speranțăexistă…