CIOMĂGIREA POPORULUI DE CĂTRE POPOR, PENTRU POPOR
Ziua de 13 iunie 1990 avea săprovoace cea mai violentămineriadădin istoria României postcomuniste. Ea a debutat cu evacuarea brutalăa Pieței Universității și a manifestanților anticomuniști, cu maltratarea greviștilor foamei, percheziționarea Institutului de Arhitectură, blocarea zonei cu scutieri, percheziționarea studenților pentru a fi verificați dacă au manifeste legionare(!), arestarea a sute de persoane și încă rcarea lor în dube spre a fi transportate în lagărul de la Măgurele. Ceea ce s-a petrecut în timpul mineriadei din iunie 1990 a fost un fel de „fenomen Pitești” adaptat la postcomunism, fiindcă a demonstrat ideea de fratricid, intenționat pusăîn scenăde că tre putere. Fratricidul a fost nu doar moral și psihologic, ci și brutal fizic: morții celei mai violente și sălbatice mineriade din România au fost înhumați ca neidentificați la Cimitirul Străulești. Sănu uiți, tinere !
Filmul evenimentelor surprinde evacuarea durăa manifestanților din Piața Universității, vandalizarea Institutului de Arhitectură, efectuatăde presupuși muncitori de la IMGB (Întreprinderea de Mașini Grele din București), incendierea Ministerului de Interne, devastarea unor instituții oficiale, sosirea minerilor (înarmați) deveniți „instanța supremăde ordine și decizie în Capitală”, investiți cu puteri discreționare (au interzis apariția unor publicații, au devastat sedii de partide și facultăți, au molestat și maltratat pe oricine le părea suspect). Detașamente muncitorești au fost apoi aduse de că tre autorități pentru a sprijini forțele de ordine. Spre prânz a început un microrăzboi civil între forțele de ordine și resturile manifestanților: avansări și retrageri, marcate de acțiunea belica a pietrelor, bucă ților de lemn, diverselor proiectile, sticlelor incendiare.
O serie de diversiuni au fost menite a stârni starea de confuzie a opiniei publice. Polițiștilor militari, de pildă, li s-a spus că trebuie săcurețe Piața Universității de bișnițari: drept care, aceștia au acționat în consecință. Evenimentele s-au precipitat odatăcu atacarea Ministerului de Interne, a Poliției și a Televiziunii. În preajma celei din urmăinstituții, s-a distribuit (sau confiscat) benzinăpentru sticle incendiare, acțiunea fiind patronatăde diverși instigatori aparținând de fosta Securitate sau de fosta Miliție. Televiziunea a evitat sădea pe post, în zilele de 14-15 iunie, scene cu minerii maltratând populația civilă. În schimb, în ziua de 13 iunie, a proiectat instigator, timp îndelungat, scene cu așa-zisa „rebeliune legionară”. Minerii au fost chemați la București, în ziua de 13 iunie, la prânz, înainte de atacarea clădirilor Ministerului de Interne, Poliției și Televiziunii, ceea ce demonstreazăo premeditare a incendierii și devastării acestor instituții. Atunci când minerii au ajuns, situația din București fusese deja stabilizată. Prin urmare, acțiunea minerilor a continuat, de fapt, acțiunea devastatorilor diversioniști (instrumentați de fosta Securitate).
Minerii au sosit După epuizarea violențelor din Capitalăși După ce clădirile instituțiilor afectate de ața-zisa „rebeliune legionară” fuseserărecuperate. Nici președintele, nici guvernul nu erau în primejdie. Venirea lor a fost strict legatăde pedepsirea studenților, partidelor de opoziție și ziarelor care simpatizau opoziția, dar cei vizați au fost cu precă dere studenții, într-un fel de război pe care minerii fuseserăațâțați săîl poarte împotriva intelectualilor. Victimele minerilor au fost cu precă dere bărboșii, purtătorii de ochelari, fetele în fuste scurte, persoanele cu aparate de fotografiat, camere de filmat sau reportofoane. La aproape șase luni de la revoluția din decembrie 1989, prin ziua de 13 iunie și mineriada consecutivă, puterea a recurs la aceeași manierăde reprimare ca și Nicolae Ceaușescu. În atacurile din 13 iunie au fost implicate elemente ale fostei Securități și ale Poliției, precum și diferiți infractori de drept comun ori mercenari. Presa străinăa condamnat în unanimitate mineriada din iunie 1990: Le Monde a vorbit despre pseudomilițiile muncitorești ale minerilor, văzând în ele o brutalăși primitivăgardănaționalăa președintelui Iliescu; Herald Tribune a considerat că tehnica de intimidare a opoziției, folosităde Ion Iliescu și regimul său, a fost „mai mult fascistădecât comunistă”; The Spectator a acuzat „pogromul” efectuat de mineri împotriva studenților și intelectualității; Il tempo a acuzat „teroarea roșie” din iunie 1990, la București; Corriere della Sera a declarat „funeraliile democrației” în România; La Repubblica a acuzat „marșul asupra Bucureștiului al noilor staliniști”, sesizând în mineri o „gardăpretoriană” a regimului Iliescu.
Romeo Popescu