Zilele trecute, Cristian Tudor Popescu a anunțat că demisioneazădin funcția de președinte al Clubului Român de Presă. Renumitul jurnalist a prezentat motivele care au stat la baza acestei decizii, sub forma unei scrisori deschise, reprodusăintegral în mai toate publicațiile naționale. Deziluzia care i-a determinat gestul se adaugăcelei generale, constatând că viața politică din ce în ce mai vulgarăși superficialădin România ultimilor ani este însoțităde o presătot mai degradată, moral și profesional. După cum afirmă, multe, prea multe ziare sunt folosite ca adevărate măciuci, cu care se dăîn capul victimei fărănici cel mai mic scrupul de a justifica titlurile de-o șchioapăși pozele cât jumătate de pagină. Și are multădreptate. Chiar și în Vâlcea noastrăsituația este asemănătoare.
Cazul Gutău Dicu o demonstreazăcu prisosință. Numai că nimeni din presa localănu-și va da demisia de undeva, în semn de protest. În ciuda avalanșei de publicații post-decembriste și a dependenței cvasigenerale de contractele de publicitate, nu pot indica în deplină convingere – un „mare jurnalist” vâlcean al acestei perioade agitate. Criteriile îndeobște acceptate pentru a desemna succesul în materie de jurnalism s-au limitat, în acești ani de tranziție sălbatică spre un „capitalism” amorf, la tirajul sau ratingul realizat și la durata cât a rezistat ziaristul pe piață. Chiar dacă trebuie sărecunoaștem că au fost și mai sunt, totuși, și câțiva publiciști buni, ei s-au compromis prin obediențăsau traseismul pe care, la un moment dat, l-au acceptat.
Transferul la alt ziar a fost însoțit de concesii și renunțări, de penibile schimbări în registrul subiectelor și al abordării acestora. Mărefer nu numai la cei câțiva cunoscuți „fondatori” de publicații, ci și la ziariștii obișnuiți, pălmașii care dau consistențăfiecă rei redacții. Mercenariatul, la vârf sau la bază, a fost reacția breslei în fața invaziei chiloțarilor, paracliserilor, bețivilor, barbugiilor, traficanților de alcool sau de combustibili, țeparilor sau evazioniștilor de tot soiul care au năpădit zona patronatului mass media. Șuvoaie de bani venind din afara presei inundăacum mass-media, alterând relațiile profesionale din branșă, golind de sens branduri construite în mai mult de un deceniu. Cantitatea de rahat pe care o consumăfiecare mijloc de informare din județ poate fi ușor evaluată.
În principiu, când patronatul unor astfel de mijloace de comunicare nu a avut nicicând nimic în comun cu ziaristica (și aici se regăsesc vreo 10 publicații locale!), activitatea acestora este, din start, suspectă. Din presăîncă nu se poate face avere, ca să-și justifice patronul respectiv „plasamentul” financiar. În realitate, „investitorii” aceștia își asigurăprotecție de la autorități, intimidându-i pe politicieni, pe polițiștii, pe procurorii din teritoriu sau își satisfac orgoliul, simțindu-se importanți prin ceea ce reprezintăpresa în fața oficialităților și instituțiilor statului.
Angajații lor sunt niște asmuțiți, cu ținte precise, atent selectate. Datorităacestor concluzii, eu consider justificatădemisia lui Cristian Tudor Popescu, reprezentând un semnal pentru întreaga breaslăși un imbold pentru jurnaliștii adevărați spre a-și face cu demnitate datoria, terminându-se cu mercenariatul. Acesta a fost răspunsul profesionistului în fața vulgarului determinism economic la care a fost obligatăsăse supunăși presa românească După moartea himerelor de la începutul anilor ’90.
După cum s-a ajuns până acum, părerea mea este că cititorul, radio-ascultătorul sau telespectatorul, niciodatănu se va putea baza până la capăt pe ce spune unul sau chiar mai mulți ziariști. În vremurile de azi, permanent suntem suspectați de greșeli, jocuri neoneste, carențe în informare, etc. Putem spera doar la creșterea exigenței publicului Față de tentativele de manipulări grosolane și mizerii deversate în presă. Fapt care va determina proprietarii de firme media săpunămai mult preț pe calitățile profesionale ale ziariștilor… decât pe obediența acestora.
Prin jocul sorții măaflu pe partea opusăa baricadei, detestând presa ce se face acum în județ de unele publicații, cunoscându-i mai pe toți cei care-și zic că sunt jurnaliști. Este greu sănu remarc lipsa de profesionalism a multora dintre ei, lipsa deja cronică de culturăgeneralăa acestora. O parte din vinăo poartăpatronatul, care impune un ritm alert de lucru, fapt ce nu îi mai asigurătimpul necesar jurnalistului săînvețe, pentru că este esențial ca acesta săînvețe continuu.
Din păcate, jurnalistul este plătit la cât scrie, nu la cât citește. Jurnaliștii au că pătat o importanțăpoate mult prea mare în societatea românească , fărăca aceștia săse și ridice la nivelul calitativ necesar. Presa de „tranziție” a excelat prin fraudăși lovituri nepermise. această etapăse cere treptat depășită, numai că nimeni nu va lăsa în urmărespectivul marasm dacă publicul însuși nu va deveni mai exigent și mai atent la materialul ce i se livrează.
Pe partea consumului, s-a produs deja maturizarea care te împinge, practic, sărefuzi marfa contrafăcută. Va veni, sper, și ziua când un asemenea filtru de (auto)protecție va funcționa – similar – în privința comerțului cu „bunuri simbolice”. Când te duci la un chioșc de ziare, ai sentimentul că oferta e torențială. Gheretele plesnesc de publicații – în Față , jurnalele, pe lături, revistele specializate, pornite pe mărunțirea unor probleme intime sau de aiurea, fie voyeurismul „adult” ori decorațiunile interioare cu fete goale, fie grădinăritul desuet. Semn de săltăreațădemocrație. Și simptom al „nevorbirii” din vremea comunismului, care se răzbunăacum printr-o explozie de ilustrații și acte de comunicare. La o privire mai atentă- sau dacă îți faci timp de a scana panoramic – observi însăcă iureșul acesta publicistic e cam diluat. Ai cantitatea, dar nu și calitatea. Multe ziare sunt greoaie la citit, din pricina unei tehnoredactări îmbâcsite. Altele poartădeja, ca pe un stigmat, eticheta partizanatului grosier, care răspândește duhoarea cizmelor de mercenar.
Se cere, de asemenea, semnalatăcategoria „ziarului-berbec”, unde n-ai săgăsești știri onest paginate și comentarii pertinente, cât atacuri la persoane, la grupuri adverse, sau, în lipsăde altceva, la bunul-simț. Ei bine, asemenea maculaturănu măintereseazădecât din perspectiva răului social pe care-l întreține, fie că o face din teleghidata perversitate sau doar ca stearpăoglindire a mediocrității. Măinteresează, în schimb, orice demers care civilizeazădezbaterea, restabilind intenționat justul echilibru dintre informație și forța argumentului. Intrăm în Uniunea Europeană. Dincolo de urale și petarde, avem datoria de a ne cere nouăînșine altceva. Cred că , în următorii cinci ani, vom demonstra inteligența colectivăde a recunoaște că nu suntem obligați săînghițim orice prostii, că ziarul preferat nu e neapărat acela care-ți confirmăprejudecă țile și că receptivitatea audienței Față de semnatarii din presăse câștigăîn anumite condiții. E tonic săobservi că presa își face treaba eficient, că poate săcorecteze gafele și sălimpezească ambiguitățile vieții publice, pe scurt, că se dedică binelui comun.
Romeo Popescu