S.R.A.D.S.C.D. este o asociație din Timișoara, ale că rei inițiale, mai multe decât literele din alfabet, nu știu exact de la ce provin. Cert e că asociația cu pricina, a declarat luna iunie luna contra manelelor. Ne raliem și noi ideii lor, având în vedere că poluarea fonică cu muzică de proastăcalitate din municipiul nostru, este mai mare ca în alte orașe. Și spun asta în cunoștințăde cauză. Dacă nu măcredeți, măcar gândiți-vădacă văregăsiți în următorul scenariu (de fapt, așa mi se întâmplăzilnic, dar asta e o altăpoveste).
Dimineața, pe la 9.00, măgrăbesc săajung la serviciu. Intru în taxi și spun șoferului săcalce pedala că sunt în mare întârziere. Se uităla mine cam chiorâș și întinde mâna săapese butonul „play” al casetofonului sau CD-player-ului. Din boxe, începe săbubuie vocea spartăa Copilului de Aur, Minune, sau cum dracului îi mai zice. Cu neuronii zgâlțâiați la maxim și în pragul nebuniei, îl rog pe taximetrist săoprească muzica. Se uităla mine de parcă vrea să mătrosnească cu un nunceag, și-mi spune răstit că altceva nu are. Aia e Nu mai e mult până ajung. Aha, uite Casa Tineretului! Ce bine! Printre văităturile, suferințele și oftăturile lui Minune, aș avea și eu ceva de adăugat. Ca să-i spun săoprească , sunt nevoităsăurlu din toți rărunchii. Muzica e la maxim. Plătesc în grabăși aud în urma mea zgomotul motorului amestecat cu ritmurile manelelor. Trebuie să-l fi enervat tare rău pe șofer, faptul că nu fac parte din categoria clienților maneliști, altfel nu ridica atât de des subrațul de sub care venea mereu un miros înțepător de transpirație. Ajung la serviciu. Pe hol, câțiva tineri, care frecventeazăInternet Caffee-ul din clădire, fredoneazăo melodie a lui Adi de la Vâlcea. În fine, ajung în redacție.
Se face ora prânzului. Trebuie săplec pe teren. Apropo, cu taxiul. Cu strângere de inimăfac comandăla o firmăde taximetrie.
Cobor scă rile de la Casa Tineretului și măuit pe furiș la fața șoferului. Mi-a spus mie cineva că pe ăia care ascultămanele îi trădeazăfața. Au lanțuri multe pe ei, poartătricouri strech și vorbesc la telefon cu mâna dezlipităde corp de parcă și-ar fi dat cu fixativ pe sub braț. Cel care a venit la comandăe mai în vârstăși pare serios. Îeapă!!! Nici nu intru bine în mașină, că pe la urechi mi se împletesc suav acorduri de manea cu versuri agramate. Iau forma scaunului și încerc săîmi aduc aminte versurile unui cântec care-mi place. Constat că am mintea blocată. Șoferul cântăde mama focului melodia unui manelist care se numește Salam Cumva Măprefac că îmi plac și dau din cap pe ritmuri de manea. Mi-e cam frică de el, că e mare și poate cine știe, îmi dăuna în meclăcu CD-ul lui Salam ăla.
În cele din urmă, ajung. După ce mi-am terminat treaba, trebuie săajung altundeva. Tot cu taxiul. Fac cu mâna unui taximetru liber. Oprește. Cum deschide ușa, un freamăt de muzică țigăneasco-greceasco-turcească și Dumnezeu mai știe ce altămixturăetnică mai conține, îmi zdruncinăbrutal creierii. Un manelist nefericit, ofteazăde mama focului în boxe. Zici că i-a murit ceva sau cineva, așa se tânguie. În sfârșit, ajung la destinație. Am întâlnire cu cineva la un bar. Te rog, Doamne, măcar acolo sănu mai fie manele. Dacă faci asta pentru mine, promit că țin toate zilele de post, îmi spun. Ghinion! Neșansă! Îi-ai găsit Din nou cântămanele. Atât de tare, încât nu-ți mai poți auzi propriile gânduri. Fug cât pot de repede. Ajung în alt local. Nu mai aud manele, decât câțiva tineri extaziați care strigăîn spatele meu: „Uite-l pe manelistul la Vâlcea, Adi!!!”. Simt că -mi pocnește o venăla cap. Părăsesc localul în trombă. Iau alt taxi. Vreau acasă, vreau acasă! Povestea cu mașina se repetăși în mașina asta. În fața scă rii, câțiva tineri ascultămanele la un casetofon de pe vremea bunicii. Prind și câteva fraze din dialogul pe care-l poartă: „Haideți săle arătam fraierilor mașinile noastre cu numere personalizate: JAF, BOX, FUR sau SEX, dinții de aur, ghiulul, lanțul de bicicletăaurit pus la gât și unghia lungăde la degetul mic al mâinii”.
La volanul mașinii personale, un vecin îi roagăsădea muzica mai încet. Adolescento-maneliștii îi răspund: „Ia uite frate, nu mai poate asculta omu Î liniștit în țara lui o manea din cauza la toți bulangiii care bagăla greu muzică simfonică din mașinile nașpa luate în leasing, vai mama lor”. Ajung în scara blocului și mă gândesc serios la motivele care-i îndemnăpe oameni la sinucidere.
Olivia Pirvu