Ca și aricii de mare, euroscepticii se împart în două categorii.
Unii se îndoiesc de faptul că apartenența României la Uniunea Europeană ar fi benefică pentru România, date fiind regulile europene extrem de stricte, pe care românii nu sunt capabili săle respecte în viața de zi cu zi, ceea ce va atrage sancțiuni.
Alții se îndoiesc de faptul că organismul Uniunii Europeană ar fi capabil să-și păstreze sănătatea de până acum, în fața virusului de bizantinism pe care UE singurăși l-a administrat, prin aderarea României.
Cei dintâi aratăcu degetul spre atitudinea de sfidare a regulilor europene pe care o manifestăatât autoritățile de la București (taxa de primăînmatriculare a autoturismelor), cât și cetățenii simpli ai acestei țări (revolta brânzei din piețe și a că ruțașilor de pe drumuri).
Ceilalți urmăresc cu stupefacție veștile din ce în ce mai ciudate pe care presa ni le servește, din când în când, ca prospături de Bruxelles, bunăoarăDupă ce madam Sulfina Barbu și musiu Sebastian Vlădescu ar fi stat de vorbăcu occidentalii pe tema sfidării regulilor.
Cică bruxellezii ar fi că zut de acord nu numai că României i se poate permite să-și păstreze taxa de primăînmatriculare, dacă o micșoreazăun pic, ci și că întreaga Uniune ar avea nevoie săadopte un asemenea bir, în toate cele 27 de țări ale sale.
Na-ți-o frântă, că ți-am dres-o!
Harabagiul coțcar al lui Nea Ion Creangăar putea acum răsufla fericit: dacă Marea U.E. adoptăun bir antieuropean pentru mustăcelile unor mitici bosumflați de pe cheiul Dâmboviței și ale unor mițe republicane din Ploiești, atunci poate că și că nemții or să-nceapăsăse dea huța cu că ruțele pe „Autoband”, iar englezii vor reînvia tradiția ciobănitului și vor vinde telemea gustată-n vârful briștii, la măsuțe pliante, sub columna lui Nelson din Trafalgar Square.
Nu mai spun ce vor face alte popoare După ce diverși miniștri or sădecoleze de pe Otopeni având oala cu sarmale și ploscuța cu țuicuțăîn bagajele lor de Bruxelles. În câțiva ani, Comisia Europeană s-ar putea îmbogăți cu noi ministere, atribuite mai ales unor comisari mioritici: cel al ploconului, șpăgii și peșcheșului, cel al țepei comerciale, cel al pun’te mesei scoal’te mesei, cel al bilețelului pofticios și al rezoluției abuzive, cel al șprițuitului la volan și așa mai departe.
O singurădatăîn istorie noi, românii, ne-am sincronizat cu mersul lucrurilor de pe continent. Pe la 1848, o mânăde tineri trimiși la studii pe banii babachii în capitalele vest-europene au pus de-o revoluție burghezo-democratică de le-au sărit fulgii din caftane și din giubele propriilor lor părinți și bunici, îmbătrâniți în ploconiri fanariote.
Treizeci de ani mai târziu, După ce talentul de a strica al acestui popor a transformat modernizarea inițiatăde ei într-un bâlci al deșertăciunii formelor fărăfond, viitorul nostru poet național îi ironiza spunând că învățaserăla Paris „cravatei cum să-i lege nodul” și că „fericesc norodul cu al lor chip isteț de oaie creață”.
Astăzi, aproape la fel ca atunci, generația tânărăare acces neîngrădit la valorile sociale, morale și politice ale întregului continent. Numai că valorile materiale au devenit extrem de importante în ziua de azi, iar tinerii nu mai pun de nici o revoluție împotriva apucă turilor „turcite” ale părinților lor. S-au păcă lit cu decembrie ’89 și le-a ajuns cu vârf și-ndesat.
Acum pot săcircule doar cu buletinul și săse stabilească acolo unde sunt capabili sătrăiască mai bine. Rămân în țară cei care au trecut de o anumităvârstăși se simt prea obosiți ca s-o ia de la capăt. Rămân în țară cei pentru care, bună-rea, pensia le-o aduce poștașul în fiecare lună. Și mai rămân șmecherii care s-au înfipt într-o afacere pe care vor s-o îngrașe pe seama fondurilor structurale.
Nu întâmplător existădestui care mai suspinăcu gândul la Alexandru Ioan Cuza și la Ion Antonescu. O dictaturămai temeinică decât cea a lui Cuza, numai Nicolae Ceaușescu a izbutit săfăurească , iar o mai strașnică organizare a xenofobiei decât pe timpul mareșalului nu cred că vom mai avea în următorii 50 de ani.
Ca și aricii de mare, românii de azi se împart în două mari categorii: cei care pleacă și cei care nu mai pot săplece. Nu existăși români care se întorc.
Zora Vifor