Motto:” Ne paște tiranomia. Numai Monarhia mai salveazăRomânia.”
(Slogan actualizat)
Acum două săptămâni îmi exprimam convingerea că prezența lui Traian Băsescu la Cotroceni, prin amplificarea paroxistică a conflictului dintre Președinție și Primul Ministru, va avea drept rezultat scârbirea în număr din ce în ce mai mare a românilor de sistemul republican.
Sastisiți de prestația lui Băsescu precum un colac peste pupăza amintirii celorlalți președinți pe care i-a avut România, tot mai mulți români încep săconștientizeze marile hibe ale chemării electoratului la urne pentru legitimizarea periodică a unui personaj inevitabil sortit să”danseze” la cheremul grupurilor de interese care îi susțin, financiar sau altfel, campania electorală.
Când spun „grupuri de interese” nu mărefer doar la anumite firme și la patronii acestora, eventual interesați săcumpere energie electrică la prețuri preferențiale, ori săobținăcontracte de asfaltare a străzilor pe timp de iarnă(!) sau de igienizare a anvelopelor auto pe timp de gripăaviară, ci și la fauna mai mult sau mai puțin ipocrităcare își duce existența înăuntrul și în preajma serviciilor secrete.
Se spune că nimeni nu mai poate ajunge președinte în România, decât dacă încheie cu „serviciile” un fel de precontract, în termeni prea puțin cunoscuți ca săpoatăfi luați la bani mărunți într-o dezbatere publică . Extrapolând, se vorbește din ce în ce mai insistent pe la colțuri că puterea ocultăa „agențiilor inteligente” se întinde și asupra altor funcții din Statul Român, care nu pot fi ocupate decât cu „certificat de bunăpurtare” din partea „neo-securității”.
În nici o țară cu scaun la cap nu existădouă centre de putere care să-și dispute întâietatea în sfera executivului. În România există- ceea ce ne face săspunem că România nu este o țară cu scaun la cap, ci la picioare. Mai precis, că România este o țară cocoțatăpe un taburet și cu ștreangul de gât. Noroc că ne situăm, de bine de rău, în Europa și nu în Africa. Dacă eram africani, ștreangul s-ar fi numit, pur și simplu, perspectiva unui război civil.
Cele două centre de putere se numesc Guvern și Președinție.
Teoretic, Guvernul conduce țara, ca putere executivă, iar Președintelui i se atribuie doar rolul de arbitru pe plan intern și de reprezentare pe plan extern. Așa spune Constituția României, versiunea 1991, remixatăîn 2003. Numai că zațul nechezolit al umplerii vidului de autoritate din perioada mandatului prezidențial post-ceaușist, de doi ani, al lui Ion Ilici Iliescu s-a păstrat pe fundul ceștii, îngrețoșând espresso-ul zilelor noastre.
Înființat printr-o lege din decembrie 1990 (remixată, la rândul ei, în 2002), Consiliul Suprem de Apărare a Îării (CSAT) s-a vrut de la bun început un instrument de presiune politico-instituționalăasupra primului-ministru și a guvernului. A orică rui prim-ministru și a orică rui guvern, din partea orică rui președinte, începând cu Ion Ilici Iliescu.
Așa a fost pe timpul lui Iliescu Întâiul, pe timpul lui Iliescu al Doilea, pe timpul lui Constantinescu cel Învins și pe timpul lui Iliescu al Treilea. Ar fi putut săfie și pe timpul lui Traian cel Spân, numai că acesta s-a vrut și Stăpân, nu doar Jupân. Iar CSAT a devenit acum un al doilea guvern, în care președintele ocupălocul lui Vodădin capul mesei, iar premierul pe cel al Paharnicului Ulea, în rolurile de vătafi ai Curții fiind distribuiți șefii serviciilor secrete și cei mai importanți miniștri ai „celuilalt executiv”, cel de drept.
Nu-i așa că CSAT a devenit un fel de Consiliu de Coroană, fărăca Traian Băsescu săfie Rege al României? Nu-i așa că argumentele spilcuite ale celor 50 de intelectuali subțiri care semnează, zilele acestea, Scrisoarea Deschisăpro-Băsescu publicatăîn revista „22” seamănăcu un elogiu adus ideii de monarhie?
Păi, dacă tot ne învârtim în jurul cozii și-i vedem numai vârful, nu ar fi mai bine săadoptăm o soluție radicală? Săintrăm în normalitate, adică sătransformă m România din republică în monarhie constituțională, condusăde un prim-ministru și garantatăde un rege adevărat, nu închipuit la apelul de searăal bocancilor împleticiți de pe puntea bricului (cu „b” din… „d”) Mircea?
Și, pentru numele lui Dumnezeu, hai sădesființăm odatăCSAT-ul, această tichie dictatorialăde pe creștetul fărășuvițăal președintelui-jucă tor. România este acum membrăa NATO, care îi garanteazăsecuritatea națională. România nu mai este în pericol săfie atacatănici măcar cât în 1990 sau în 2002.
Dacă vrem Consiliu de Coroană, atunci musai sărenunțăm la republică și la președinție și să(re)aducem un Rege pe Tronul Îării: ori pe Mihai Întâiul, ori pe nepotul său care se va numi Nicolae Întâiul.
Vorbesc serios.
Zora Vifor