1

7 minuni arhitectonice ale judetului Valcea

     ” Topul celor mai frumoase edificii

       Clădiri vechi, încărcate de istorie, cu decorațiuni superbe, sau construcții noi, cu structuri moderne sclipind în soare? Care sunt mai frumoase? Bisăptămânalul „Vocea Vâlcii” a cerut părerea mai multor arhitecți vâlceni, pe care i-am rugat rugându-i să întocmească , pe baza preferințelor personale, un top al celor mai frumoase clădiri din județul nostru. Desigur, topul nu poate avea un caracter oficial.

 

       Monumentele istorice înscriu județul Vâlcea pe un loc de frunte în ierarhia valorilor materiale, artistice și spirituale, integrându-se pe o poziție importantă, atât în patrimoniul cultural național, cât și în cel internațional. Conservarea și restaurarea monumentelor istorice constituie prima prioritate, obligatorie, în punerea în valoare a moștenirii culturale vâlcene. Acest plan de acțiune este, în cazul monumentelor istorice, o responsabilitate Continuă . Este esențial însă ca celelalte pârghii, prin care patrimoniul cultural vâlcean poate să fie integrat în circuitul de valori naționale și internaționale, să nu fie neglijate. Cunoașterea și propulsarea acestui patrimoniu, direct proporțional cu valoarea lui, trebuie să se constituie în pivot central al strategiei de dezvoltare durabilă, atât la nivel județean, cât și la nivelul comunităților locale. Accentul pus pe dezvoltarea componentei culturale a ofertei turistice vâlcene, dublat de o activitate promoțională în concordanță cu standardele impuse pe piața culturală și turistică mondială, nu poate fi decât benefic. Costurile sunt suportabile și se convertesc sensibil în eficiență socio-economică și culturală. Turismul cultural și turismul religios sunt un potențial real care trebuie să completeze, la parametrii calitativi corespunzători, oferta turistică vâlceană. Investiția în conservarea, restaurarea, protejarea și punerea în valoare a moștenirii culturale, dacă este înțeleasă la timp și corect, devine o investiție eficientă și implicit un factor de dezvoltare economică , socială și spirituală durabilă. această opțiune strategică se poate transforma în timp, din factor de ameliorare  în sursă de finanțare.

       Mănăstirea Cozia, o bijuterie arhitecturală

       Este situată la 3 kilometri de stațiunea că limănești-că ciulata, pe malul drept al Oltului. Cunoscut inițial sub numele de mănăstirea Nucet, ansamblul a primit, mai apoi, numele de „Cozia”, După muntele din vecinătate. Biserica mare cu hramul „Sfânta Treime”, armonios proporționata, cu ornamentație bogată, a fost construită de meșteri din Moravia, După modelul bisericii sârbești din Crusevat, din piatră albă tare, între 1387-1391, ctitor fiind domnitorul Mircea cel Bătrân. Clădirea a fost sfințită la 18 mai 1388. Partea superioara a chenarelor de la ferestre, rozetele de deasupra lor și pictura din pronaos datează din timpul lui Mircea cel Bătrân. Pictura a fost renovată în 1517, în vremea lui Neagoe Basarab, când s-a făcut și fântâna care îi poartă numele, După cum se vede într-un fragment de inscripție. Între anii 1706-1707, pe cheltuiala paharnicului Șerban Cantacuzino, bisericii i-a fost adăugat pridvorul, s-a refăcut pictura din incintă și s-au adăugat cerdacurile, chiliile și s-a reconstruit havuzul cu apă (baptisteriul) din fața bisericii. Pictura originară se păstrează în naos, unde, pe peretele de vest, sunt pictați Mircea și fiul sau Mihail în costume de cavaleri, iar în stânga se află portretul lui Șerban Cantacuzino. Catapeteasma originară din lemn a ars și a fost refăcută în 1794 din că rămidă, fiind zugrăvită în 1907. Crucea de pe turla este din timpul lui Mircea cel Bătrân, iar policandrele din naos și pronaos au fost dăruite mănăstirii de domnitorul Constantin Brâncoveanu. Clădirile au fost refăcute de domnitorii Bibescu și Stirbei între anii 1850-1856. Tot atunci s-au construit și două pavilioane din care se mai păstrează cel din stânga, care a fost reședința domnească de vară. În pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea si al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, că lugărită După moartea fiului ei și decedata în 1605. Piatra funerara a domnitorului este o copie a celei originale și datează din 1938. Mănăstirea Cozia are două paraclise, unul din zid, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, așezat în coltul de sud-est al mănăstirii, datând din anul 1583, iar celalalt, zis brâncovenesc, așezat în colțul de nord-est, este din că rămidă, având două case boltite și un foișor și datează din anii 1710-1711. Bolnița se află pe partea cealaltă a șoselei, având hramul „Sfinții Apostoli” și a fost zidită între anii 1542-1543 de Petre Voievod (Petru de la Argeș – 1535-1545) numit și Radu Paisie. În corpul de clădiri de pe latura estică a fost amenajat un muzeu în care sunt expuse monede, tipărituri vechi, obiecte și podoabe de cult, printre care se pot menționa: epitaful din 1396, o Evanghelie din 1644 (tipărită de mitropolitul Varlaam), Psaltirea în versuri a lui Dosoftei 1673). Între anii 1927-1930, biserica cea mare a fost învelită cu tablă și i s-a spălat pictura. Așezământul monahal a fost restaurat în întregime între anii 1958-1962, când s-au consolidat chiliile și cele două paraclise. Lucrările de restaurare au continuat și După 1970, când s-a introdus încă lzirea centrală, iar biserica a fost acoperită cu tablă de aramă. După cum menționează documentele vremii, începând cu anul 1415, la Cozia a funcționat până în secolul al XVIII-lea o școală mănăstirească . Din secolul al XIV-lea ea devenea unul dintre cele mai importante centre culturale. Cozia veche sau „Schitul de piatră”, situată la un kilometru nord de mănăstire, are hramul „Sfântul Ioan Botezătorul” și se crede că ar fi ctitoria lui Radu, tatăl lui Mircea, la sfârșitul secolului al XIII-lea începutul secolului al XIV-lea. Documentar, este atestată la 8 noiembrie 1601 și 8 noiembrie 1602, când Teofana monahia, în actele de donație că tre Mănăstirea Cozia, menționează doi locuitori ai acestui schit. Ultima mențiune documentară despre viața acestui schit poartă data de 8 septembrie 1837.

       Hurezi seamănă cu mănăstirile pe muntele Athos 

       Situată în județul Vâlcea, în regiunea subcarpatică a Olteniei- Hurezi reprezintă începând cu secolul al XIV-lea când a existat o viață monahală intensă datorită altor două mânăstiri – Cozia și Arnota ale că ror biserici au servit drept morminte domnești -, un ansamblu monahal complex comparabil marilor mânăstiri de la Muntele Athos. „Biserica Mare”, adică biserica principală a mânăstiri, destinată să devină loc de odihnă veșnică al domnitorului Constantin Brâncoveanu și al familiei sale, ar fi trebuit să primească într-o zi rămășițele sale pământești. Dar el a fost decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi, în ziua de 15 august 1714 la curtea sultanului turc, sub acuzația de „trădare”. Acesta fusese verdictul cu care sultanul caracterizase demersurile diplomatice pe care domnitorul le făcuse pe lângă curțile de la Viena și Moscova în speranța că va realiza o posibilă coaliție antiotomană. Murind ca un martir, în circumstanțe atât de dramatice, el n-a putut fi înmormântat la Mănăstirea Hurezi cum își dorise, astfel încât, sarcofagul său gol se găsește și astăzi în pronaos.
Acest ansamblu monastic, cu incintă de spital și chilii, cu cele cinci biserici ale sale, pune în evidență un program complex – necunoscut până atunci și niciodată reluat in Ţara Românească . Bisericile toate s-au păstrat în starea originală. La coerența programului se adaugă unitatea stilului arhitectutal: bisericile, de plan patrulater, au clopotnițe înalte și zvelte a că ror înălțime este egală cu lungimea edificiului. Pridvoare ce se deschid spre curte prin arcade cu arc în plin cintru susținute de zece coloane de piatră decorate cu motive de Renaștere târzie. Ordonarea clară a elementelor acestui ansamblu arhitectural construit După o axă orientată est-vest, structura simetrică a aripii vestice, fațadele clădirilor unde predomină suprafețele plane, foișoarele (cu secțiune pătrată) de pe reședința domnească și de pe aripa nordică , prezența arcadelor cu arc în plin cintru, aceleași parcă , la etaj ca și la parter – toate acestea crează o atmosferă primitoare de armonie și frumusețe. Acest ansamblu arhitectural nu are nimic comun cu spiritul baroc al secolului XVI. În albul strălucitor al fațadelor tencuite se topesc toate accentele plastice ale acestora, construcțiile capătă un caracter monumental, echilibrat de umbra modelatoare a pridvoarelor și a foișoarelor. Planul mănăstirii Bisericile păstrează 90% din picturile murale originale. Realizate între 1692 și 1702 de două sprezece pictori conduși de meșterii Constantinos și Ioan, reprezintă începutul stilului brâncovenesc în pictura murală. Acești doi artiști, creatori și ai ansamblului pictural al Bisericii Doamnei din București, ridicată în 1683, au avut contribuții remarcabile în cadrul Renașterii bizantine, atât în pictura de icoane cât și în cea murală, încurajată de cercurile grecofile de la curtea domnitorului Șerban Cantacuzino (1678-1688). Timp de zece ani, maeștri-artiști, zidari, tăietori în piatră și sculptori în lemn, pictori de icoane și pictori murali lucraseră cu dăruire pentru a perfecționa acest impozant ansamblu mănăstiresc. Din inițiativa domnitorului și a câtorva boieri și fețe bisericești, Hurezi devine principalul centru artistic al episcopiei Râmnicului, astfel încât mănăstirile Polovraci, Mamu, Surpatele, Cozia, Govora, la fel ca și schiturile Feldelșoiu și Sărăcinești, au fost construite sau restaurate și decorate cu picturi de aceiași artiști care la Hurezi formaseră o adevărată școală stilistică . În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc își câștigase deja autoritatea unui model, devenind stil național și răspândindu-se în toată Ţara Românească ajungând până în Transilvania.

       Cula Greceanu una dintre cele mai vechi din țară

       A păstrat acest nume, întrucât, în timp, a trecut prin zestre de la familia Măldărescu la familia Greceanu. Trecând peste legenda care atribuie construirea acestui edificiu unuia dintre că pitanii lui Mihai Viteazul Tudor Măldar argumentele istorice datează construcția că tre sfârșitul secolului al XVIII-lea când ar fi fost fie reclădita, fie ridicată din temelii de „jupân Gheorghe Măldărescu si jupanița ego Eva”. Sunt prezente câteva indicii ale stilului brâncovenesc: ferestrele pivniței lucrate în piatră traforată, cele două cerdace cu arcadele și bolțile de penetrare din încă perea de la etajul I care întăresc aceste afirmații. Accesul pentru vizitator se face pe o ușă din stejar ferecată si Continuă cu o scara din lemn pana la etajul I. Zidul exterior al casei scă rii este străpuns de doua guri de tragere pentru apărarea intrării. La etajul I, din pridvorul larg deschis spre miazăzi, se intră într-o încă pere de dimensiuni reduse, de unde cu ajutorul unei scă ri mobile se putea ajunge în locul cel mai sigur în caz de primejdie, adevărată ascunzătoare a clădirii, de foarte mici dimensiuni și prevăzuta doar cu o mică ferestruică . Tot la etajul I se mai află o încă pere, fostă cameră de primire, din care se trece într-o altă cameră susținută de bolți, unde pictorița Olga Greceanu a imortalizat în frescă imagini din trecut, oferind posterității portretele celor din familia Măldărescu, luând ca model tabloul votiv al bisericii din apropiere. La etajul al II-lea se află un frumos cerdac deschis, iar în partea de nord se găsesc doua camere amenajate într-o perioadă recentă pe locul unde fusese cândva un pod. Ca o particularitate a construcției care o situează printre cele mai vechi de acest tip din țară, la Cula Greceanu pivnița nu comunică cu etajul. Aceasta prezintă avantajul că , în caz de primejdie, restul ansamblului era izolat, dar și dezavantajul că , fiind ușor adâncita în pământ, ferestrele și cerdacul de la etaj puteau fi mai ușor accesibile răufăcă torilor. Începând din 1967, Cula Greceanu, restaurată, a fost deschisă publicului, iar în prezent, expoziția de bază organizată în interior, încearcă să ilustreze, prin intermediul unor piese, atmosfera de la curtea unui boiernaș oltean.

       Casa Anton Pann

       Casa care adăpostește expoziția memorială Anton Pann, este un monument de arhitectură urbană, construit la jumătatea secolului al XVIII-lea, având foișor și pivniță. Expoziția a încercat să puncteze peregrinările pe meleagurile Vâlcii, datând din anii 1826-1828, 1836-1840, ale celui ce a rămas în conștiința urmașilor drept „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” și care a fost „dască l de musichie” la școala organizată pe lângă Episcopia Râmnicului.

Anton Pann (1794, Sliven Bulgaria 1854, București) s-a refugiat în 1812 în București, iar în 1827 a fost numit profesor de muzică bisericească la Seminarul din Rm. Vâlcea. Îndrăgostit de nepoata stareței de la mănăstirea Dintr-un Lemn a fugit la Brașov, unde cei doi tineri s-au că sătorit la biserica din Schei. În acest timp a avut loc și schimbarea numelui inițial, care a devenit Antonie Pantoleon și mai apoi, mai scurt, Anton Pann După cum este redat în tipăriturile vremii. Din 1828, revenit la București a desfășurat o activitate de profesor de muzica și de tipograf având atelierul sau propriu, unde au fost editate toate lucrările sale literare și muzicale. După victoria revoluției în Ţara Românească , la 29 iulie 1848 în Parcul Zăvoi din orașul Rm. Vâlcea, Anton Pann a participat alături de oficialitățile orașului, la ceremonia organizat cu prilejul „sfințirii stindardelor libertății naționale După noua constituție”, când s-a cântat pentru prima oară marșul revoluționar „Deșteaptă-te române”, pe versuri de Andrei Mureșanu, a că rui muzica o compusese, adaptând melodia cântecului „Din sânul maicii mele”. Acest moment a reprezentat prima intonare a viitorului Imn de Stat al României, petrecut în grădina Zăvoi a orașului Râmnic. Casa muzeu a fost translată pe o distanță de 37 metri, de pe amplasamentul ei inițial, odată cu modernizarea și reamenajarea teritorială. Expoziția a fost amenajată pentru a ilustra interiorul unei modeste locuințe de târg de la mijlocul secolului al XIX-lea, aici fiind prezentate piese de mobilier (divan, bibliotecă , masă, scaune), obiecte decorative din cositor, alamă, alpacă și portrete ale unor personalități din epocă : printre care cel al maicii Meletina, stareța mănăstirii Dintr-un Lemn și tipograful Ion Popovici, care au avut legături cu viața și opera scriitorului. În a doua încă pere a expoziției este prezentat un interior în care se află mobilier pictat, specific zonei transilvănene, evidențiind legătura pe care Anton Pann a avut-o cu acest colț de țară. În ultima încă pere a muzeului sunt prezentate lucrări muzicale, culegeri de folclor, poezii și povestiri ale lui Anton Pann. Noul Erotocrit, Sibiu, 1837, Fabule și istorioare, București, 1841, Povestea Vorbei, București, 1847, Nastratin Hogea, București, 1853 etc.), scoțând în valoare activitatea sa tipografică și literară.

       Casa Simian are aspectul unei vile italiene

       Clădirea care adăpostește Muzeul de Artă a aparținut familiei Nae și Tita Simian originari din Săliștea Sibiului, proprietari ai unei fabrici de încă lțăminte în Rm. Vâlcea, la jumătatea secolului XX. Casa Simian beneficiază de o structură arhitectonică specifică , însumând doua tipuri de spațiu, unul punând în valoare expresivitatea casei vechi a familiei Simian, construită în 1940, de arhitecții Gheorghe Simotta (1891 1979) și Nicolae Lupu, ambii de orientare neoromânească și un altul neutru, funcțional pentru necesitățile unei galerii de artă, construit odată cu transformarea locuinței in muzeu. Spațiul eclectic (n.r. care alege din diferite sisteme părerile cele mai convenabile; care alege ceea ce îi place din diferite școli, genuri etc), dar armonios, al părții „istorice” a clădirii, reunește elemente stilistice multiple romanice, gotice, renascentiste, creând o impresie generală de vilă italiană, accentuată de existența grădinii interioare, terasată. Expresie artistică , puternică și primitoare a construcției, determină o organizare expozițională care să valorifice la maximum acest efect. Din această cauză, expunerea muzeală nu este realizată, neapărat, în mod cronologic, fiecare încă pere devenind un tot de sine stătător, încercându-se, pe cat posibil, evitarea monotoniei și exploatarea unor efecte scenografice. Expoziția permanentă a Muzeului de Artă, reunește lucrări de valoare de pictură și de sculptură românească , aparținând unor artiști de renume de la sfârșitul secolului al XIX-lea: Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Sabin Popp, Ipolit Strâmbu , Sava Hentia, Ion Georgescu, F.Storck. Din prima jumătate a secolului XX, muzeul deține lucrări de Georghe Petrașcu, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady.  A doua jumătate a secolului XX, cuprinde in expunere lucrari ale pictorilor: H. Catargi, I. Tuculescu, Florin Niculiu, Margareta Sterian, Michaela Eleutheriade, Lucia Dem. Bălacescu, Corneliu Baba, Camil Ressu, Horia Bernea, Virgil Almășanu, Dan Hatmanu, Sabin Bălașa, Ion Sălișteanu, Paul Gherasim, Ion Grigorescu, Marin Gherasim, Viorel Mărgineanu etc. și câteva lucrări de sculptură dintre care se remarcă prin calitatea artistică , cele realizate de George Apostu, Ovidiu Maitec și Costel Badea.  Muzeul posedă un tablou din Școala venețiană din prima jumătate a secolului al XVIII-lea.  Muzeul de Muzeul de Artă mai posedă o bogată colecție de lucrări de grafică , desene și acuarele care sunt expuse temporar. Anual, Muzeul de Artă organizează expoziții de pictură și sculptură contemporană, iar în timpul verii, în curtea interioara, expun artiști plastici din localitate.

       Între mit și realitate Mănăstirea dintr-un Lemn

       Situată la aproximativ 25 kilometri de municipiul Rm. Vâlcea, pe valea Otăsăului, în comuna Frâncești. Potrivit unei vechi tradiții locale, ar fi luat ființă în primele decenii ale secolului al XVI-lea, prin edificarea în acest loc a materialului unui singur stejar. Ea a fost ridicată în cinstea Icoanei Maicii Domnului, icoană ce se păstrează și azi în biserica de piatră a mănăstirii. În baza acestei tradiții așezarea monahală de aici poartă numele Dintr-un Lemn. Cea mai veche mărturie despre mănăstire a fost consemnată, în scris, de diaconul Paul de Alep, care l-a însoțit pe Patriarhul Macarie al Antiohiei în că lătoriile acestuia prin Ţările Românești între anii 1653-1658. El susține că un că lugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în scorbura unui stejar secular. În acel moment, el ar fi auzit o voce ce l-ar fi îndemnat să zidească o mănăstire din trunchiul acelui copac.

       Mitropolitul Ungrovlahiei, Neofit Crețanul, cercetând mănăstirea la 29 iulie 1745 scria: „Un cioban cu numele Radu, în timpul lui Alexandru Vodă (1568-1577), a visat Icoana Maicii Domnului despre care amintește Paul de Alep și, tăind stejarul în care a fost găsită icoana, a făcut din lemnul lui o bisericuță, numită, din această pricină Dintr-un Lemn” Cam același lucru afirma în 1842 și poetul Grigore Alexandrescu. Existența stejarilor seculari, precum și a icoanei, se constituie astăzi în probe de necontestat pentru adevărurile consacrate în legenda. Construită chiar pe locul stejarului purtător de icoană, După toate probabilitățile, pe la mijlocul secolului al XVI-lea, bisericuța Dintr-un Lemn este lucrată din bârne groase, încheiate în coada de rândunică . Iconostasul, sculptat în lemn de tei, în 1814, este o veritabilă operă de artă ca și multe din icoanele de lemn ce împodobesc bisericuța în interior.

       Vitraliul Bibliotecii Județene „Antim Ivireanul”

       Biblioteca a fost înființată în anul 1950 de Eugen Ciorăscu, funcționând în mai multe spații provizorii. În anul 1952, își intră în drepturile ei, fiind statornicită la parterul și mezaninul Palatului de Cultură. În noul sediu al bibliotecii județene „Antim Ivireanul” este pictat un vitraliu de dimensiuni impresionante. El este o lucrare unicat și este opera unui binecunoscut pictor vâlcean, Gheorghe Dican. Intitulat „œFacerea Lumii”, înglobează primele manifestări ale Creației Divine: aerul (duhul), focul (lumina), pământul și apa. În partea de jos a cupolei, se află 12 cercuri în care sunt reprezentate tot atâtea compoziții ce ilustrează principalele tipuri de scriere cunoscute din zorii umanității și până -n prezent. Având o suprafață desfășurată de 142 de mp și structurat pe 7 cercuri concentrice împărțite în 168 de module, vitraliul a fost realizat, plăcuță cu plăcuță, într-un mic atelier de la periferia orașului. Sticla brută este de proveniență romaneasca, iar pigmenții cu care a fost colorată au fost adusi din Germania. In total, la realizarea acestei opere s-au folosit 2.000 de kilograme de sticlă, câteva sute de kilograme de pigmenți și circa 500 de kilograme de plumb ce formează rețeaua în care sunt încastrate plăcile de sticlă de dimensiuni variabile. Vitraliul a fost deja propus pentru Guiness Book – Cartea Recordurilor (ca cel mai mare din lume), dar din păcate, nu a câștigat. Următorul registru al vitraliului cuprinde lumea aștrilor și a semnelor riguros geometrice, iar motivul central al cupolei îl reprezintă discul solar. Unicitatea sa constă și în faptul că ține loc de acoperiș la noul sediu al „œPalatului că rții” din Râmnicu Vâlcea. Vitraliul este introdus în termopan, iar cele două geamuri exterioare sunt duplex în așa fel încât se asigură efectul de termoizolare iar apa nu poate să-l penetreze. Documentarea în vederea creației a început în luna iulie 2003, proiectarea și realizarea modulelor s-a efectuat în intervalul august-octombrie 2003 și s-a finalizat la jumătatea lunii martie a anului 2004.

       Mulțumim Direcției pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Național a județului Vâlcea și consilierului superior al acestei instituții, Elena Ligia Rizea, pentru ajutorul acordat în realizarea acestei pagini. Menționăm că o parte din fotografiile cu care am ilustrat materialul, au fost ne-au fost puse la dispoziție, prin bunăvoința doamnei Ligia Rizea. 

Olivia Pirvu