Aristotel a afirmat că Politica este cea mai importantăȘtiință, iar filozofii și politologii secolului XX au desăvârșit teoria, statutând că o țară cu un regim democratic trebuie săaibănumai două partide. Conform teoriei, politicienii trebuie săcaute cele mai rentabile compromisuri, iar populația săaibăînțelepciunea de a-i schimba din 4 în 4 ani, deoarece puterea „îmbată”. În toată istoria post-decembristăa țării noastre, au existat numai două partide care au intrat în jocul politic pentru a schimba – nu doar actorii – ci înseși „Regulile jocului”. Aceste partide sunt PNÎ-CD și PD-L, și ambele au plătit un preț scump pentru asta. Experiența lor va deveni, de acum înainte, o lecție pentru toate partidele noi care vor mai apărea, dacă vor dori să-și măsoare forțele cu cel mai greu lucru de făcut în România: schimbarea regulilor jocului – adică a „sistemului” tică loșit neocomunist. Schimbarea regulilor jocului este un altfel de joc decât schimbarea oamenilor (a actorilor), pentru că presupune constrângeri și riscuri foarte mari. Ea trebuie săse realizeze în interiorul jocului DEMOCRATIC, cu mijloace democratice, folosind pentru asta toate avantajele și dezavantajele pe care le poate oferi democrația. După convingerea mea, partidul care intrăîn joc pentru a-i schimba regulile, trebuie săfie suficient de puternic (disciplinat, organizat și coerent), pentru a face asta în timp util și cu succes. În plus, pe „front” e nevoie de o foarte puternică asigurare de risc: riscul de a fi eliminat din joc de că tre sistem, așa cum au fost eliminate PNÎ-CD, în 2000 și PD-L, în 2007. Aceste partide merităfelicitate pentru că lupta pe care au dus-o – După puterile, cu mijloacele și cu prețul plătit de fiecare în parte – pentru a putea deschide românilor calea că tre cea mai importantăpaginăa Viitorului: schimbarea „sistemului”. Dar iatăcă ni se mai oferăo șansă. A venit timpul schimbării neocomuniștilor. Alegerile prezidențiale ne oferășansa de a-i pune la punct pe trădătorii țării, pe spoliatorii bogățiilor ei și pe politicienii care au mințit electoratul că merg în Parlament ca săle fie acestora bine, pe când practica a dovedit că doar lor le-a crescut bunăstarea și acumulările de neimaginat. La baza haosului din politicul românesc stau social-democrații, sintagma sub care se ascunde eșalonul doi al Epocii Ceaușescu, securiștii sau milițienii pocă iți. Apropierea zilei alegerilor face ca surprizele săse ținălanț. PSD-ul, constatând că Mircea Geoană, candidatul lor, are șanse minime săajungăchiar și în turul doi de scrutin, pregătește un candidat „joker poker”, în persoana doctorului Sorin Oprescu, opunându-l singurului candidat care a dovedit că gândește, se exprimăși conduce românește țara – Traian Băsescu. Astfel, ni se aratădisperarea cu care foștii actuali privilegiați ai Puterii neocomuniste vor să rămână în fruntea bucatelor, dovedind că , la vremuri noi, sunt tot… „ei”! Doctorul Oprescu, născut în anii ’50, ca fruct al dragostei dintre doi tineri comuniști, care au înțeles să-și apere valorile ideologice intrând direct în Direcția de Securitate a Statului, aceea atât de bine organizatăde tovarășii ruși, părinții lui Sorinel au vegheat atent la creșterea sănătoasăideologic a tânărului vlăstar. Mai ales că locuiau în cartierul eticii și echității socialiste din Primăverii, în vila unui fost burghez care fusese azvârlit în stradă, deoarece supsese adânc la sângele poporului. Și creștea Sorinel puștiul așa de fericit, în vila nefericitului, într-un an, cât alții în trei. La fel creșteau și gradele părinților lui, până la gradul de general de Securitate. Iar puștiul lui legăprietenii folositoare cu tovarășii din cartier. Săfi crezut el, atunci, în idealurile comunismului? Desigur, nici nu avea cum altfel. Lumea lui era cea mai frumoasălume dintre toate lumile pământului. Era, de fapt, singurăși, pentru puii de bolșevici, era chiar frumoasă. Abia târziu, spre final, tovarășul și cu tovarășa întinaserăidealurile comuniste, dar Sorinel puștiul era deja Sorin și era bine înfipt în pâine. Era un adult șmecherit, care nu trebuia decât sătacă și să-i lase pe tovarășii lui mai vârstnici, săse lupte între ei cu sistemul tică loșit, până la eliminare. Iar el avea săsalte în funcții, cu ușurința rezervatădoar celor asemenea lui. Un pic, așa, sistemul ăsta tică loșit îl avantaja, când era vorba de doctorate, de șefii, dar el stătea mai la dos, la umbră, că ci tovarășii se luptau între ei și dacă nu nimereai în tabăra câștigă toare, puteai să-ți rupi gâtul ușor. Altuia i-ar fi fost frică , dar lui Sorin nu. Știa el ce știa, de la părinți. Cu recomandările lui și cu mult tupeu, plus ceva ajutor de la Servicii, că deh! și taică -su îi ajutase pe unii tovarăși, nu avea cum sănu ajungăștab mare. până atunci, se chinuia cu câte o fătucă , un șpriț și câte un remy pe lovele, așa ca săvadădacă are noroc la pietre sau în dragoste. Mai ales că Sorin era discret și mereu orientat lângă boșorogul care trebuie. Timpul a trecut și uite că acum i s-a ivit o poftămare și vine, iar, ca „independent”, săîl pună”Papașa” președinte al tuturor românilor, la Cotroceni. Are Ilici un plan beton. Vrea săîl dea jos pe Băsescu și săîl punăpe el președinte. Le are „Papașa”, nu? Sorinel, puștiul de ieri, președintele de mâine! E mișto, viața printre neocomuniști. Doar nenorocitul ăla de burghez l-a enervat că , După 12 ani de procese, și-a luat casa înapoi. Cum săse mai bucure și el de casa copilăriei, de cartierul Primăverii, dacă reacționarul l-a dat afară. Avea dreptate bătrânul lui tatăcând îi spunea înțelept: „Bă! Pe cine nu lași sămoară, nu te lasăsătrăiești”. Așa-i. Și nici de data asta nu va vedea Cotroceniul, După cum nu mai vede nici cartierul Primăverii. Electoratul, apreciind „medicul” politic ce este, nu-l va lăsa sătrăiască în lux, șmecherii și miștocă rii de cartier.