Într-o țară în care toată lumea minte, iar adevărul a devenit o chestie abstractă, fostul ministru al Culturii, Mona Muscă , a fost pusăla zid pentru că a încercat să-și ascundălegăturile cu securitatea din trecut. Mona Muscă a plătit scump pentru că nu și-a recunoscut trecutul de dinaintea anilor ’90, așa cum au făcut-o Octavian Paler sau Sorin Roșca Stănescu. Dar nu numai Mona Muscă a reușit săamăgească existența post decembristă. Alături de ea găsim și alți foști turnători ai Securității, precum Ioan Ghișe (PNL), Șerban Mihăilescu, zis Miki Șpagă(PSD), Carol Dina (PRM) sau Rodica Stănoiu (PC). Sincer, am fost și încă sunt una dintre admiratoarele Monei Muscă . Nu neapărat pentru că este femeie, ci pentru că fosta liberalăs-a încadrat în tipul de politician, care avea un ideal democratic. Lupta pentru ceva. Mona Muscă este, în primul rând, un om elevat, care a demonstrat că se poate face politică și altfel. S-a remarcat printr-o eleganțăîn gesturi și limbaj, dar și printr-un spirit combativ.
Are discurs, iar preocupările sale politice nu s-au rezumat doar la a face act de prezențăîn parlament, ca mulți alții care ard gazul de pomanăpe bani buni, românești. Fosta liberalăs-a evidențiat din rândul anonimilor politici tocmai pentru faptul că a dovedit că are un ideal și o temăpolitică de realizat. La fel ca și Pruteanu, ori, poate prea repede, dispărutul Corneliu Coposu… Deputata avea „o tema” de discuție cu impact pentru oricine, fie el jurnalist sau om de rând, o tema de dezbatere și de reflecție… de interes pentru „popor”. Milita pentru CEVA. O atitudine și-o aparențăde credință, extrem de rare pe scena noastrăpolitică sufocatăde mercantilism. că ci Mona Musca a însemnat pentru marele public – sau așa a fost perceputa până la un anumit moment -… ca fiind o luptătoare pentru o idee, ACEA lege a lustrației (despre care, acum, liberalii nu mai șoptesc niciun cuvânt), o luptătoare pentru deconspirarea acelor oameni, care, de-a lungul vremii le-au făcut rău prin turnatoriile lor altora, culmea, tocmai apropiaților lor.
Afacerea „Mona Muscă – turnător la Securitate” a debutat în 8 august 2006, atunci când Lavinia Șandru a lansat informația că dosarul colegei sale de Parlament se aflăpe masa de lucru a CNSAS. Atunci, am asistat la o execuție publică fără precedent. Politician incomod, cu mare prizăla electorat, Mona Muscă a fost redusăla tăcere, După ce presa a tocat-o săptămâni în șir că e delatoare, mincinoasăși ipocrită. Mai mult, dosarul ei de la Securitate a fost publicat pe Internet și astfel toată lumea a putut vedea ce fel de „turnătorii” a făcut. În esență, „turnătoriile” erau niște recomandări de promovare în fucție pentru două colege. Cred și acum că „lustrarea” Monei Muscă a fost, de fapt, un „asasinat” politic. De 18 ani, în România se vorbește despre deconspirări, dar în afarăde „Dana”, nici un alt politician nu a avut parte de un asemenea tratament. Nici măcar colaboratorii fostei Securități, ca sănu mai vorbim de că lăii Securității, ale că ror nume rămân în continuare necunoscute. Mona Musca a avut un mare handicap în toată această poveste: a fost înainte de toate femeie cutezantăși incomodă. O femeie printre bărbați care, deși beneficia de simpatia masivăa electoratului, nu a beneficiat de susținerea politică a cui trebuie când ești ajuns la greu.
Simțind lucrătura, a preferat săplece din viața publică și politică și s-a ascuns în anonimat timp de doi ani. Ca nume, a reapărut în viața publică , atunci când Gheorghe „Pinalti” Ștefan i-a oferit posibilitatea de a candida într-un colegiu uninominal la Piatra Neamț. Din acel moment, oamenii politici, dar și jurnaliștii s-au împărțit în două tabere. Cei care agreeazăideea ca Mona Muscă sărevinăîn politică , ce-i drept, cam puțini și cei care au spus că ar fi o greșealăca fostul deputat sămai candideze.
Pentru că încă mai are un cuvânt de spus în politica românească , Mona Muscă a încercat săreintre în joc, însă a fost desființatăîncă înainte de a-și defini public poziția. Tonomatele de presă , dar și unii politicieni compromiși, au înfierat cu mânie proletarăatitudinea doamnei Muscă , vorbind despre cinste, onestitate și adevăr, de parcă aceste calități ar însemna ceva pentru scribălăi mizerabili plătiți sau pentru plantele politice din Parlament. Duminică , 24 august a.c., într-o conferințăde presă , fostul ministru al Culturii a anunțat că nu va candida, nici din partea PD-L și nici ca independent, pentru că , spunea ea, nu poate săcandideze pentru a se integra într-un sistem în care deocamdatănu mai crede. Decizia de a nu mai candida nu mi se pare una dintre cele mai bune. Mona Muscă ar fi trebuit săse înscrie în lupta politică și săle demonstreze contestatarilor ei că electoratul încă mai crede în ea. Pentru că mai are credibilitate. Într-o democrație sănătoasă, electoratul este cel care poate pronunța sentințe și nu ipocriții care se tem de ea. Electoratul, la urne, i-ar putea da certificatul de bunăpurtare. Dacă ar fi candidat, ar fi fost o probăde curaj și o victorie asupra păpușarilor politici, mai ales că sondajele au arătat că electoratului nu i-a prea păsat de colaborarea Monei Muscă cu securitatea.