Acasă Arhiva 2 Osândiți la sărăcie

Osândiți la sărăcie

Potrivit unui studiu realizat de Fondul ONU pentru Populație, mai bine de un sfert dintre români sunt de părere că sprijinul financiar pentru vârstnici se aflăîn responsabilitatea statului. În timp ce vârstnicii își pun speranțele că vor fi îngrijiți de copiii lor, aceștia din urmăse așteaptăca tot părinții săîi sprijine financiar, chiar și atunci când devin adulți. Au muncit o viațăîntreagă, iar acum sunt muritori de foame. Au pensii atât de mici, încât trag de fiecare bănuț. Viața lor, lipsităde bucurii, se coloreazăatunci când văd că li se întinde o mânăde ajutor.

Cazurile unor bătrâni a că ror existențăa trecut deja de limita sărăciei au fost aduse în atenția opiniei publice de foarte multe ori, făcând astfel cunoscut strigătul lor de disperare. De multe ori rândurile scrise de noi în ziar au rămas doar simple cuvinte așternute pe hârtie, alteori s-au găsit oameni cu suflet mare care săle dea celor aflați în suferințăo mânăde ajutor.

La Mateești, blestemul pământului Continuă

Prima oprire a fost la Mateești, localitate amenințatăde alunecă ri de teren. Coșmarul oamenilor din 2008 Continuă încă . Cu toate că au primit la vremea respectivăanumite sume de bani, fie ca despăgubiri, fie ca ajutoare sociale, sinistrații din Mateești sunt în continuare nemulțumiți. Blestemul pământului i-a lovit mult prea tare, răpindu-le munca de-o viață.

Cea mai afectatăde evenimentele din februarie 2008 este tocmai o bătrână, Floarea Ilina, care și acum, la un an de la dezastru locuiește într-o că măruțădin grădinița Turceni.

Acasăla grădiniță

Însoțiți de primarul Nicolae Stănișor am ajuns la grădiniță, unde copiii tocmai terminau programul. În curte, fiul bătrânei spărgea lemne. Din pragul „casei” o femeie ne-a salutat încet. Era tanti Floarea. La cei 70 de ani, bătrâna a rămas fără un acoperiș deasupra capului. Locuiește împreunăcu fiul său în camera improvizatădin incinta grădiniței de anul trecut, de când pământul i-a înghițit toată agoniseala. Bătrâna ne invităîn „casă”. Intrăm și un puternic miros de benzinăne izbește până în străfundul nărilor. „Am niște sticle puse p-aici mi-e frică săle țin afară, că poate intrăcineva și le ia sau le găsesc copiii ăștia și se joacă cu ele. că ei nu știu ce e în sticle și cine știe ce mai fac. Miroase urât, da, a benzină. Io m-am învățat, e bunăcă aprindem focul cu ea”, ne explică bătrânica. Lipsităde speranțăși de încredere, tanti Floarea ni se vaită: „Am pierdut tot ce aveam. două case am făcut la viața mea și acum am rămas săstau de milăpe unde apucă m. Ne-a băgat atunci în fugăaici la grădinițăși aici am rămas. Nu ne-ntreabănimeni ce ne doare, de ce avem nevoie, ce mâncă m ori ce mai facem. Ne descurcă m tare greu. Am o pensie de urmaș, După bărbat, Dumnezeu să-l odihnească , de două milioane, de ăia vechi. Băiatul nu câștigă nici un leu, că nu mai are serviciu. A avut șomaj, l-a terminat și acu s-a dus la Berbești să-și găsească de lucru, da’ n-a găsit nimic. Unde sămai meargă, că tot a încercat, poate numai p-aici prin sat Am găsit noi o casă, mai la vale, la niște vecini, da’ cer 800 de milioane pe ea. E tare mult, maică , de unde să-i dăm ?”

Primarul Stănișor a venit cu o propunere: „Văajut eu săcumpărați o bucatăde teren, vădau materiale săvăfaceți o casă. Decât săo cumpărați pe aia cu 800 de milioane, cu 450-500 văfaceți una cum vreți voi. De restul, mai vedem noi. Băiatul e tânăr, trebuie săaibăși el casa lui așa cum vrea, mâine poimâine o săvrea săse însoare și unde duce fata ? Asta e ideea mea, mai bine faceți o casănouă” Speranțele oamenilor s-au năruit, nu mai au încredere în nimeni, cu atât mai mult în autoritățile locale și județene. „Toți ne promit, vin vorbesc cu noi, că fac asta, că fac alta, dar noi tot singuri rămânem. Nu-i mai credem Io vreau sămor în patul meu, în casa mea, nu în loc străin dar cred că nu mai apuc”, ne spune bătrânica, la finalul întâlnirii.

Ne-am depărtat de grădinițăcu gândul că , într-o bunăzi, îi vom găsi pe oamenii aceștia triști, lipsiți de speranță, într-o casăa lor, o casăsimplăși curată, așa cum își doresc.

” Noi lucrăm După planuri, nu haotic !”

Următoarea oprire, comuna Grădiștea. Aflatăla 90 kilometri de Râmnic, ascunsăprintre dealuri, localitatea pare adormită. Activitatea din Primărie este tot la fel. Câțiva oameni roiesc pe culoarele primăriei, în că utarea diferitelor persoane care le-ar putea rezolva probleme. Ilie Boiangiu, primar la cel de-al doilea mandat, mândru de faptul că a câștigat voturile electoratului cu peste 80%, așteaptă” săvinăbugetul. fără bani nu vorbim, nu știu ce săspun. Noi lucrăm După planuri bine puse la punct, nu, așa, haotic”. Primarul comunei Grădiștea dorește săiasăîn evidențăprin aspecte pozitive, spunându-ne răspicat că „programul pe care îl avem pentru următorii ani este foarte ambițios”.

Încercarea de a afla mai multe amănunte referitoare la situația socialăa locuitorilor din comunăa eșuat. Primarul Grădiștei ne-a spus răspicat: „Sunt foarte mulți care au rămas fără locuri de muncă . 80 de familii ne-au solicitat ajutor social. În rest, nu am ce săvăspun. Probleme sunt ca peste tot dar noi le ținem sub control”.

Chiar dacă primarul Boiangiu, zgârcit la vorbe și vizibil deranjat de prezența noastrăacolo, nu ne-a oferit prea multe amănunte despre cazurile sociale existente în comună, noi am găsit totuși o familie a că rei stare de sărăcie ne-a marcat.

Sărăcia – pedeapsa capitală

Este vorba de Constantin și Marina Ozon, care par osândiți pe viață. Doi bătrâni cu urechile ciulite care pândesc fiecare pas ce se apropie… Ca sătreci pragul îți trebuie sânge rece. În casă, tăcere Pe prisma casei, câteva haine vechi aruncate. Am strigat, nu ne-a răspuns nimeni. Un trecă tor ne-a strigat de peste gard: „Intrați că nu văaud !” Am bătut puternic în geam și-apoi am intrat. Stupoare: o bătrânăcocoșatăde timp și greutăți, stătea pe pat la gura sobei și învârtea cu un băț așchiile pe care tocmai le aruncase. În camera următoare, moșul bolnav, acoperit până la ochi cu o plapumăzdrențuită.

Intrăm în vorbăcu tanti Marina, care După câteva momente de ezitare, începe săne povestească . „Sunt născutăîn 1915 și treizeci de ani am muncit la CAP, la vaci. M-am măritat cu bărbatul demult, nu mai țin minte când și am făcut doi copii, doi băieți. Acu’ am și nepoți și strănepoți. Sunt la Craiova, mai trec p-aici, dar rar. Au și ei grijile lor ” Cum s-au cunoscut Constantin și Marina? Din spusele bătrânei, în urmăcu mai bine de 50 de ani, la o adunare sătească . S-au plăcut și s-au mutat la Marina, în casa moștenităde aceasta de la părinți. Chiar dacă o viațăîntreagăau muncit, totuși cei doi nu au reușit săpunădeoparte mai nimic pentru zile negre. Sărăcia și necazurile i-au ținut în loc, neavând parte nici măcar de mici bucurii ale vieții. Nu au știut niciodatăsăscrie sau săcitească . S-au obișnuit sătrăiască simplu, în că suța lor veche, departe de civilizație. Curent electric nu au avut niciodată, iar de radio sau televizor au auzit doar că există. „toată viața am stat la lumânare sau la lampa de gaz.
Rar se întâmplăca cineva săle batăcineva la poartă. De intrat în casănici vorbă, doar preotul când vine cu Crăciunul ori Boboteaza. Pentru cei doi bătrâni, singurătatea e cea mai grea. În anul 2007, pe 1 februarie, s-au că sătorit civil, la primărie, nu de dragul actelor, ci doar pentru că cineva le-a spus că li se vor da niște bani, vreo 6 milioane de lei. La cununia civilăa venit tot satul să-i vadăpe Costică Ozon și pe tanti Marina Andronache cum se că sătoresc în fața legii.

Viațăla lumina lumânării

După doi ani de la fericitul eveniment, viața soților Ozon nu s-a schimbat deloc. Locul lămpii cu gaz a fost luat de lumânări, că deh, gazul s-a scumpit și nu are cine sa-l mai aducă . În oala de pe plita sobei fierb niște bucă ți de cartof, iar pe masăse aflăcâteva bucă ți de pâine veche. În rest, liniște, o liniște apăsătoare, cu care Marina și Costică Ozon s-au obișnuit deja. Nu-și condamnăcopiii, care le trec pragul casei din ce în ce mai rar, că utând săle găsească scuze: „De ce săvinăla noi ? Ce săle dau, cu ce să-i ajut?”

Dureros, dar adevărat. Nici vecinii, nici autoritățile locale nu par interesate de acest caz. Întrebat ce ne poate spune despre situația familiei Ozon, primarul Boiangiu ne-a spus: „Au ieșit în evidențădatorităfaptului că s-au că sătorit foarte târziu. Atunci toată presa a venit, au filmat, au fost în centrul atenției. Le-a plăcut sătrăiască în sărăcie”.

Una dintre vecine, alarmatăde venirea noastră, ne-a strigat amenințător: „Măduc să-i sun pe copiii lor, săle spun că vreți săscrieți iar despre ei. Au zis că nu mai vor săse mai scrie despre bătrâni. Ce vătot interesează ?”

De altfel, chiar bătrâna Marina ne-a rugat, aproape plângând sănu o fotografiem: „Lăsați-ne, vărog ! Nu ne mai pozați. Am făcut destule poze, a aflat toată țara de noi, ne-am făcut copiii de rușine!” I-am respectat dorința bătrânei, cu toate că altul este punctul nostru de vedere. Nu ei, bătrânii trecuți prin viață, oamenii care s-au luptat cu greutățile și care au adus pe lume doi feciori, pe care i-au crescut și i-au educat, și-au făcut de râs copiii sau comuna. E foarte ușor săstrigi și săameninți, mult mai la îndemânădecât săajuți un om aflat la ananghie. Oare, nu tocmai copiii ar trebui săaibăgrijăde părinții lor aflați la anii grei ai suferinței?

 

image_pdfVezi ca PDFimage_printPrintează articolul

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.