Acasă Arhiva 2 Limitele libertății de exprimare, în țara lui cine strigămai tare, cine scuipămai...

Limitele libertății de exprimare, în țara lui cine strigămai tare, cine scuipămai departe și cine înhațămai iute

Una dintre marile cuceriri ale lui decembrie ’89 și, cu siguranță, cea mai vizibilăimediat a fost libertatea de exprimare. Românii au început deodatăsăspunătot ce au fost împiedicați sărostească ani de zile. Și nu s-au mai putut oprit. Inflația de vorbe a umplut hârtia sutelor de publicații apărute peste noapte, dintre care, cele mai multe, aveau sădispară, tot așa cum au apărut. Cu trecerea timpului, însă , lucrurile s-au mai așezat, în presă a început săacționeze selecția naturală… Un lucru a rămas, totuși, voit probabil, la fel de neclar ca în anii ’90 – limitele libertății de exprimare. Adică limita până unde, de exemplu, un ziarist își exercitădreptul la libera exprimare și de unde exercițiul acestui drept se transformă în abuz. Cea mai recentăși mai acutămanifestare a acestei dileme este războiul președinte vs „tonomate”. 

Așadar, unde este limita dintre criticile legitime ale presei, oricât de dese și de susținute, la adresa șefului statului și abuzul de presă care-l transformă pe președinte în ținta unei tentative de linșaj mediatic comandat? Sigur, principalul criteriu este cel impus de legislație, mai ales că insulta și calomnia prin presă sunt din nou incriminate. Dar, dincolo de judecă tori, la care se ajunge în foarte puține cazuri, ar trebui săexiste și o altăinstanțăcare săstabilească mai ușor această limita, autostăpânirea. Pentru că limita libertății de exprimare este dictatăde IQ. Un creier bine mobilat, stăpân pe o bazăculturalăsolidăva face dintr-o înjurăturăun tril. Lauda sa va fi resimțităca o sărutare și dojana ca o loviturăde bici. Limita e ceva care te îndeamnăspre depășire și din atingerea ei se poate clădi un țel. Numai că astfel de oameni sunt mai greu auziți. Aceștia există, numai că mahalaua țipămai tare decât ei. Orice ziarist poate greși într-o direcție sau alta, fie atacând, fie lăudând nefundamentat, dintr-o lipsăde documentare, dintr-o interpretare greșităsau, pur și simplu, din cauza unui subiectivism păcă tos și perfid, de care, oricât ar vrea, niciun gazetar nu poate scă pa cu totul, pentru că e om. Dar dacă gazetarul a crezut în mod onest în adevărul celor relatate, dacă este așadar de bunăcredință, are și o anumităreacție la descoperirea erorii: rectificarea fie explicită, fie printr-un material care săprezinte corect situația. Asumarea onestăa greșelii este cea mai bunăprobăa bunei credințe. Când însă erorile se succed una După alta, fără nicio rectificare chiar și în cazul celor mai evidente dintre ele, când partea incriminată, mereu aceeași, este în mod vădit împiedicatăsă-și spunăpunctul de vedere sau, dacă totuși o face, acesta este răstălmăcit, nu mai poate fi vorba despre bunăcredință. Și, acolo unde se terminăbuna credință, începe cu adevărat abuzul.

Limitele libertății de exprimare sunt date și de bunul simț, de cei 7 ani de acasă, și de respectul pentru valori. însă exprimarea nu trebuie îngrădită, cu nici un preț, atunci când este vorba de a pune la zid păcatul, viciul, înfierând ideologii sau învățături care îl degradeazăpe om, fără a ataca persoana. însă , ce este mai grav, e că societatea contemporană, nu limiteazălibertatea de exprimare a celor care promoveazăimoralitatea și violența, ci dimpotrivăare un apetit crescut pentru astfel de fapte, și blameazăpe cei care se ridică împotriva degradării umane, așa cum s-a întâmplat cu Socrate, cel care trăia într-o democrație și libertate de exprimare, și cu toate acestea a fost condamnat la moarte. De aceea, După cum s-a putut constata până acum, în țara noastrăpresa nu are nicio putere, fundamentat pe faptul că ea nu poate lua niciun fel de decizie, nefiind respectatăca a patra putere în stat. Jurnalistul român poate doar săprezinte realitatea durăa vieții, din politic, social sau economic, luptând împotriva racililor societății, motiv pentru care este supus, de cele mai multe ori, presiunilor, abuzurilor și sancțiunilor nedrepte. De 20 de ani, guvernanții și parlamentarii noștri nu-și doresc o lege prin care presa săfie ocrotită, ci mai degrabăsupusăhazardului interpretărilor justiției, creând, indubitabil, convingerea că majoritatea dintre ei formează”o gașcă de impostori, derbedei și hoți”, ce răspund unor comandamente imorale, execută, contra cost, comenzile primite. Pe acest fond, mass media a ajuns săfie libertină, în loc săfie liberă, iar După cum se manifestăla nivel național, a fost formatăpentru a înăbuși orice tendințăde renaștere culturalăși spiritualăserioasă, pentru a întreține necontenit haosul, pentru a cocota nulitățile, hoții și vagabonzii pe spatele vlăguit al națiunii, pentru a provoca permanent zâzanie, pentru a goli țara de oamenii valoroși care fug de atâta scârbă. De multe ori studiourile TV de emisie devin șatre și cocini. Ce fel de cetățeni sunt cei care își câștigă existența din distrugerea țării în care s-au născut?

Peste tot găsești numai mișto-uri. Mișto și iar mișto! În loc săse arate că clamata clasăpolitică e de fapt clasa repetenților și a hoților, că votăm din 4 în 4 ani tot felul de hahalere și ca de fapt nimic nu se schimbă, iar Miorița se scrie vijelios cu tot felul de asasinate urmate de jaf, ziariștii, comentatorii, analiștii și, După ei, ceilalți, au un ideal civic oarecare și trateazălibertatea de exprimare în cheia miștocă rească , cinică și nihilistăcare le-a devenit caracteristică .

 

image_pdfVezi ca PDFimage_printPrintează articolul

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.