Începerea noului an școlar a fost, ca de obicei, prilej de paradăpolitică , declarații bombastice sau de-a dreptul ridicole ale politicienilor aflați deja în campania electorală, pe seama grijii fiecă rui partid în parte pentru acest important sector, discursuri în fața unor copii care nu au dreptul la vot dar au avut obligația de a asculta delirul oamenilor politici. Și, în paralel cu toate acestea, vedem marea majoritate a școlilor românești care s-au prezentat în fața elevilor cu aceeași Față îmbătrânită, cu aceleași cadre didactice îmbâcsite de plictiseala de a tot repeta că salariile lor nu corespund importanței misiunii pe care o au pentru societate (lucru în mare parte adevărat) dar omițând sărecunoască și cu cât își majoreazăveniturile din mafia meditațiilor care macinăca un cancer, descoperit dar nerecunoscut oficial, întregul sistem al învățământului românesc. În spatele poveștilor emanate de mintea constructivăa celui mai străin de cauzăministru al Educației din România post-revoluționară, rămâne aceeași școalăreformatăpe hârtie dar unde persistămetodele arhaice de predare, cu dictări adormitoare din caiete îngălbenite de vreme, care desfid orice programămodernizatăpentru că se bazeazătot pe ceea ce dască lul s-a obișnuit de decenii a preda.
Elevii din ciclul liceal au parte tot de câte 6, 7 sau chiar 8 ore de stat la școalăzilnic, la care se adaugăalte ore pentru pregătirea materiilor pentru a doua zi în cadrul sistemului înghețat în rutinăde atâția ani. Și ne amintim de recentele declarații optimiste, conform că rora sistemul urma săfie modificat radical, încă rcă tura de balast din programe săfie eliminatăși timpul de stat la școalăal elevilor săfie redus. Iar vacanțele și sfârșiturile de săptămânăvor urma săfie destinate odihnei active, nu sutelor de exerciții – temăde casă. După doar două zile de clasă, atât elevii cât și părinții lor au constatat că toate acestea au fost doar vorbe în vânt, pentru că orarele prevăd tot atâta timp petrecut la școală, cât petrece lucrând efectiv un muncitor în fabrică .
Școlile din județ, nu sunt pregătite, în totalitate pentru desfășurarea procesului civilizat de învățământ. Una din profesoarele vâlcence, ne-a trimis la redacție o compoziție de proporții reduse, în care prezintăimpresii despre prima zi de școală, expunând un punct de vedere personal, fără a epuiza subiectul. Impresionat de adevărurile prezentate, am dat gir realității și-i prezint opinia, în cadrul acestui editorial. Dacă măîntrebați de ce o fac, nu voi ști cum săvărăspund, decât înjurând sistemul și guvernarea.
„Azi m-a durut inima… Am început școala. Ar fi trebuit săfie o atmosferăplăcută, cu zâmbete și flori, cu bucuria revederii colegilor, După o vacanțăașa de mare, cu speranța pentru noul an școlar. Realitatea a fost crudă. Școala noastrăe un șantier. Ne-am învârtit printre saci de ciment, cuie, fiare, scânduri și-am strigat unii la alții ca săacoperim zgomotul betonierei, ce se încă pățâna sălucreze acum cât pentru toată vara. M-a durut când mi-am văzut elevii contrariați la aflarea veștii că ne vom deplasa la altășcoală, la 5km distanțăși vom învăța în schimburi. Degeaba le vorbea directoarea cu foc, degeaba primarul ținea discurs electoral… ei se uitau la mine. Parcă așteptau săle spun că totul e o glumă, că totul va reintra în normal. M-am simțit așa de neputincioasă. Cum săle explic că în România anului 2008 sunt alte priorități, că școala a rămas undeva departe, în urmă. Trei luni ar fi fost suficiente pentru lucrări, dacă era vorba de o altăclădire, dar școala ce importanțămai are… M-am gândit ce-o fi în inima copilului de clasa I, care, de regulă, ține minte toată viața prima zi de școală. Își va aminti că a stat afarăîn frig și ploaie, că n-a primit că rți și n-a fost încurajat așa cum se aștepta, că a văzut muncitori care se înjurau și mai mult stricau decât reparau, că a fost expediat repede acasă, pentru a se pregăti de navetăîn ziua următoare. Primarul ne-a promis că se vor termina lucrările în trei săptămâni. Șeful echipei ne-a asigurat că vor termina în preajma Crăciunului. Pe cine săcredem? Ce putem face? Tragem aer în piept și mergem mai departe. Ne adaptăm din mers”.
Dar, iatăși o razăde speranță: a fost interzisăvânzarea alimentelor tip fast-food în zona școlilor. Cam puțin, totuși, pentru o reformă realăși cu siguranțăcu totul fără efect în îmbunătățirea îngrijorătoarelor statistici privind nivelul sistemului educațional din România Europeană a anului 2008.
Lasă un comentariu