De curând, am făcut o analizăatentăa personajelor politice vâlcene, sau parașutate de la centru, care doresc cu ardoare săajungăîn Parlamentul României. Lista pretendenților este plină de fel de fel de ciudați, cu incert viitor politic, care s-au ascuns cât de bine au putut, precum struțul în nisip, de ochii electoratului, incapabili săgândească și săinițieze programe viabile și coerente, concepute în beneficiul colectiv.
Dintre anonimii scenei politice vâlcene care tânjesc După o funcție de senator sau deputat, foarte puțini sunt cei care merităcu adevărat săne reprezinte interesele în Parlament. Primul care îmi vine în minte acum (vorbesc de personaje politice care au avut, deja, un mandat de parlamentar) este social-democratul, Aurel Vlădoiu, care s-a zbătut cât a putut de mult, având în vedere că a fost un parlamentar de opoziție, săreprezinte interesele vâlcenilor în Parlament. Spre deosebire de alții, Vlădoiu nu a luptat pentru rezolvarea problemelor cetățenilor doar pentru a-și face imagine, ci dintr-un sentiment de respect pe care-l simte pentru cei care i-au acordat votul de încredere. La polul opus, se aflăEmilian Frâncu care, deși a ajutat destul de mult județul, este tipul parlamentarului demagog și populist, al că rui suprem țel este doar acela a-și face imagine. Cu figura sa de mustăcios închistat și acru, a început sădisplacă din ce în ce mai mult electoratului vâlcean.
În rândurile care urmeazăvreau să-mi opresc atenția asupra ministeresei „Bacalaureat”, Svetlana Preoteasa, care, deși, a avut o prestanțăcastastrofalăla Ministerul Educației, acum, plină de sine și cu aere de București, vrea săajungădeputat.
Aceeași tanti de la liberali care este la fel de aproape de realitățile din învățământul românesc, cum este Polul Nord de Polul Sud, a spus că „Bacaloreatul” (vorba ei!), din acest an a fost cel mai bine organizat de la Revoluție încoace. Pe semne că Preoteasa ori și-a pierdut simțul realității, ori trăiește într-o realitate virtuală, ce i-a afectat grav simțul percepției. Și atunci, măîntreb, cum ar putea Preoteasa săreprezinte interesele vâlcenilor în Parlament, din moment ce dovedește, în mai toate ieșirile sale publice, că este lipsităde viziune și de profesionalism?
Și în curtea PSD sunt niște personaje cu încețoșat trecut politic, care au sărit precum dulăii la ciolanul de carne, în momentul în care partidul a făcut propunerile pentru Parlamentul României. Unul dintre ei este nimeni altul decât Ștefan Prală, un individ șters, care a preferat poziția de anonimat în politicul vâlcean. Cam sforar și veleitar, Pralăse și vede senator. Individul nu este lipsit de popularitate doar în ochii electoratului, ci și în cei ai colegilor de partid, care nu văd cu ochi buni candidatura sa la fotoliul de parlamentar. Iar lista nu se oprește aici. Mai am în minte vreo doi indivizi, care nu pot săse convingănici pe ei înșiși de utilitatea lor în viața publică , darămite săobținăvotul de încredere al maselor.
Unul dintre ei este binecunoscutul „Dinte de Aur”, Ion Nicolae, care a eșuat lamentabil în politica localăși s-a gândit sădevinădeputat. Și asta nu pentru că ar fi în stare săfacă treabăîn Parlament, ci, pentru că , i-ar plăcea să-și demonstreze sieși că nu este atât de negru, semidoct și impopular pe cât se spune.
Revenind la lucruri mai serioase, cu adevărat grav este că partidele politice nu au criterii serioase de selectare a candidaților pentru Parlament. Propun electoratului indivizi șterși, fără personalitate care, chiar dacă nu au nimic a spune, sunt aruncați în Față doar pentru că au strâns, la ciorap, mai mulți bani decât alți colegi din partid pentru a-și face imagine. Pentru că , nu-i așa, majoritatea politicienilor sunt, prin definiție, oportuniști. Pentru ei nu conteazădoctrina, principiile, idealul. Acțiunea politică este o acțiune în folos propriu.
Politicianul român este gata oricând sănăpârlească dacă interesele lui o cer. De la început, el urmărește doar propria-i „mărire”. Politicianul nostru este un histrion. Orice rol i se potrivește și aspirăsăjoace toate rolurile.
Când este vorba de putere, nimic nu contează. La vremea lui, Caragiale diseca necruțător această țară politica: „Noi am râs destul – copiii noștri vor avea de ce săplângă „. Comedia politică pe care o trăim este de râsu-plânsu.