Proaspăt întors acasăde dincolo de ocean, din America, încerc să-mi pun în ordine gândurile și să mădeconectez. De-a lungul timpului, am vizitat Europa și am tras concluzii formidabile în raport cu cele cunoscute despre lume până acum, revoltându-măpe trecut și pe comuniștii care ne-au făcut sclavii lor timp de peste 50 de ani. Da, timp de peste 50 de ani, românii au fost sclavii nomenclaturiștilor comuniști, având în suflet teama, resemnarea mitului Mioriței și al sacrificiului Anei lui Manole, fără putința de a face ceva împotriva ipocriziei lor, îmbuibării și dictaturii la care ne-au supus. Pentru vremurile acelea, se spunea că imperialismul este ultimul stadiu de putrefacție al capitalismului, o acumulare uriașăde capital bănesc într-un număr mic de țări. La ei, ziceu ei, la capitaliști, era rău, iar la noi, la socialiști, era bine. Pe fondul binecunoscutei propagande ce trâmbița perpetua că țărare „pe cele mai înalte culmi de progres și civilizație”, existența „exploatării omului de că tre om” – maladie specifică Occidentului „în putrefacție” și „capitalismului decadent” – reprezintăun serios viciu de imagine, o dezinformare crasă. Așa cum spunea Lenin (în 1916), așa ne-au spus și discipolii lui aflați la conducerea politică și economică în România de După 1945. Dar uite că Decembrie 1989 a fost startul ce ni l-am luat singuri dând jos vălul de pe ochi. Și astfel am putut vedea că în sute de alte țări, era mai bine ca în România, în sute de alte țări, oamenii trăiau mai bine ca noi, muncind în cinste și demnitate, privind cu surprindere la resemnarea și umilința ce o dovedeam noi zi de zi. Convingerea aceasta am fundamentat-o pentru totdeauna, După ce am vizitat o parte din America. Aici am putut vedea oameni fericiți, prietenoși, liniștiți sufletește și mândri de America lor, pentru că se simt și sunt stăpâni în această țară .
A încerca săfac o comparație între realizările noastre și cele americane, pe timpul „putrefacției” capitalismului, este nemeritat și nedemn. În America oamenii nu sunt bântuiți de teama nenorocirilor, de lipsa banilor, a alimentelor sau de neputința creșterii copiilor în demnitate. Acolo, dincolo de ocean, se muncește în draci, dar se și răsplătește munca. Nu merge cu șmecherii ca la noi, pentru că în America singura șmecherie este munca. Deși a devenit clar că numai lupta concurențialăspecifică societății capitaliste duce la progres, nu puțini sunt aceia care privesc cu suspiciune Occidentul, zgâindu-se nostalgic peste gard, dincolo, în Rusia, unde se naște comunismul capitalisto-kaghebist, forma nouăpost-sovietică a visului lui Petru cel Mare, probabil ultimul stadiu de putrefacție al capitalismului comunist sau al comunismului capitalist (parafrazăla Lenin, ordinea în sintagmăputând fi oarecare). Tot ceea ce am cunoscut până la „experiența” din America, până la vizita scurtăîn „imperialismul aflat în stadiul de putrefacție”, măface săspun cu voce tare că merităsă-i deshumăm pe cei care sunt considerați părinții comunismului, pentru ca rămășițele lor pământești săfie arse pe rug, ca pedeapsăpentru anii din viațăce ni i-au furat mințindu-ne cu bunăstarea comunismului, pe când noi, de fapt, îi slugăream și le asigurăm lor bunăstarea. Mi-am propus ca, în trei episoade, săprezint cititorilor bunele și relele din America, așa cum le-am perceput eu și cum cred eu că vor evolua în viitor. Pentru că America-i altfel! Voi acorda întâietate politicului, știindu-se că , atât în România, cât și în America, anul 2008 este un an al alegerilor, un an al minciunilor electorale, al amăgirii viitorului electorilor. În SUA, vor avea loc alegeri prezidențiale și, pentru ocuparea acestei demnități, s-a dat startul obținerii investiturii primatului în interiorul celor două partide (democrații și republicanii). La democrați, pentru primul loc, lupta se dăîntre Hillary Clinton și candidatul de culoare Barak Obama. Și unul și celălalt au simpatizanți entuziaști, staff-uri de campanie experimentate, dar, cu siguranță, niciunul dintre ei nu va ajunge președintele Americii. Motivul este unul singur și anume acela că , cel puțin acum, cea mai mare putere a lumii, nu este pregătităsăfie condusăde o femeie sau de un negru.
Prezidențiabilii promit electorilor ceea ce se obișnuiește numai în partea stângăa eșichierului politic, adica eradicarea sărăciei, dar cu ce bani, nimeni nu spune. Într-o țară că zutăîn mirajul „securității cu orice preț”, este greu de găsit înțelegere pentru astfel de idei. Nici democrații și nici republicanii nu vor putea sămenținănivelul cheltuielilor atât de sus, După 2008. Deja sunt pe fundul sacului și țara se împrumutădin afară(în majoritate, din China) cu 3 miliarde pe zi, ca să-și menținăbugetul în echilibru. La un deficit de 40 trilioane de dolari, promisiunile de măsuri sociale sunăa prostii, cel puțin pe termen scurt. Economia o ia la vale. Criza creditului imobiliar s-a declanșat și urmeazăcriza creditului general. Benzina s-a scumpit, iar dolarul a reușit performanța istorică săfie la paritate cu dolarul canadian. Atunci, de ce mint și americanii cu promisiuni de măsuri sociale? Peste Atlantic, politica este luatăîn serios. Manipularea, chiar dacă există, nu poate suspenda în nici un fel capacitatea cetățeanului de a-și defini obiectivele atât ca individ, cât și ca membru al comunității.
Progresiști sau conservatori, alegătorii americani, rămân cetățeni. această situație i-ar putea incomoda pe politicienii români. Ei nu își doresc cetățeni, ci doar supuși sau adoratori. Și nu precupețesc nici un efort pentru a împiedica evoluția spre o cetățenie respectabilă. Iar în această întreprindere sunt asistați de toți cei care privesc democrația ca pe o primejdie de moarte. În America, politica nu poate rămâne în spatele ușilor închise. Nu e cazul în România, unde se ascunde cât se poate de mult. Ca dovadă, suntem cu puțin peste patru luni înaintea alegerilor locale și nimic nu este cunoscut.
Nici data la care va avea loc scrutinul pentru alegerile locale, nici candidații, nici programele. Nimic. Nu este de mirare că lumea privește spre America și nu spre România. Acolo are ce vedea. Se luptăelectoral, democrații înverșunați, Hillary Clinton sau Barak Obama și republicanii consacrați, Mike MucKabee sau Mitt Romney. Dacă va ieși președinte negrul Obama, imigranții ilegali nu vor mai beneficia de welfare, servicii medicale, educație pentru copiii lor, fără săplătească taxe. Este clar că republicanii nu mai pupăun nou mandat, După Bush. Atunci, cine ?
Romeo Popescu
Lasă un comentariu