După cum am mai spus şi în episoadele trecute, construirea a cinci mânăstiri în zona de nord a judeţului Vâlcea a stârnit surprinderea ortodocşilor vâlceni, motivat de două mistere. Legiurile bisericeşti impun ca mânăstirile, oaze spirituale ale existenţei slujitorilor lui Dumnezeu însinguraţi, să se construiască în pustietate, departe de comunităţi, adăpostind călugări cărora viaţa le este o cale de încercare, un urcuş dur, o luptă continuă între rău şi bine, având drept unic scop câştigul bucuriei prin căinţă şi rugăciune. După cum se poate uşor constata, cele cinci mânăstiri din Ţara Loviştei şi Ţara Lotrului nu au fost construite în pustietate, ci chiar în mijlocul comunităţilor din comunele Racoviţa, Perişani, Malaia şi Obârşia Lotrului – Voineasa. Sponsorul acestor lăcaşuri ortodoxe este controversatul miliardar Frank Timiş, despre care am vorbit în numărul trecut, enoriaş care a pus administrator al sponsorizării sale pe misteriosul preot mirean Ioan Comăneci, ajuns şef peste călugări şi măicuţe. Acest preot a devenit cunoscut în întreaga ţară după ce a creat „fenomenul Poşaga”, zice-se, un fenomen paranormal, unde făcea exorcizările care i-au atras porecla de „Exorcistul de la Poşaga”, iar la noi în judeţ „Vrăjitorul de la Racoviţa”. Nu se ştie mai nimic despre acest preot, nici măcar că ar fi preot, ceea ce a creat al doilea mister. Până cum nu am reuşit să spargem tăcerea mai marilor conducători ai BOR şi nici ai Arhiepiscopiei Râmnicului, semn că deşi este recunoscut drept preot, nici aici nu se cunoaşte CV-ul acestuia, fiindu-i acordată întreaga încredere. Şi totuşi… În acest număr, continuăm să vă prezentăm destăinuirea unui bărbat care, în tinereţea lui, a cunoscut pe viu exorcizările pe care „vrăjitorul” Comăneci le făcea în parohia unde lucra. • Romeo POPESCU
„Fenomenul Poșaga”
(…)
Nu după multă vreme au început nişte strigăte în spate în biserică ca de groază, parcă răcneau în difuzoare acele persoane, o voce era mai răguşită parcă, oricum nişte strigăte sfâşietoare şi care te agitau foarte tare. Am încercat să rămân obiectiv. Nu-mi venea să cred, cele ce auzisem de la alţii acum se întâmplau. Femei în special, se pare nou venite, se înghesuiau care mai de care spre părintele. În mintea mea era un soi de râs cu plâns, râs de tot spectacolul acesta care mi se părea ieftin şi forţat şi de plâns că le vedeam pe acele femei cum stăteau în genunchi şi se împingeau care mai de care să fie mai aproape de părintele Ioan şi plângeau înspăimântate. Eu în sinea mea îmi ziceam că am ajuns între nebuni şi că în ce hal au ajuns oamenii să se preteze. Ba mai mult, începusem să zic că popa ăsta o luat-o razna, cum să îi ţină pe oameni într-o asemenea stare de agitaţie. Partea cea mai interesantă totuşi era că la un moment dat o persoană din spate de acolo din biserică, demonizată fiind, a venit cumva până în faţă, distanţa fiind destul de lungă. S-a tăvălit, a urlat, chestia ciudată era că nu se putea ţine pe picioare drept, avea o privire sticloasă şi era… femeie. Aşa tare striga cu acea voce că începusem atunci să-mi pun semne de întrebare dacă totuşi e adevărat ce văd aici şi nu un spectacol de prost gust. Simţeam din partea acelei femei o prezenţă stranie, foarte ciudată, rece oarecum şi sălbatică. Nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Mai mult, acea persoană a încercat să ajungă la preotul Ioan şi chiar a ajuns la un moment dat şi la prins de patrafir şi a încercat să i-l smulgă, dar când preotul i-a pus patrafirul şi crucea pe cap, s-a domolit destul de mult din acea agitaţie; se împinse amărâta aia de femeie demonizată pe alte femei care erau speriate cumplit! Ce mai, un adevărat circ cu nebuni parcă, cu totul ieşit din comun! Eram oarecum scârbit şi intrigat de atitudinea acelei femei. Fără ruşine se împinsese în oameni, într-unii a dat cu picioarele căzută fiind jos. Şi apoi a început să mai urle una acolo în spatele bisericii. O vânzoleală de nedescris. Eu mă uitam la demonizate şi îmi făceam cruce când zicea preotul să ne facem. Acea din spatele bisericii era o femeie se pare destul de solidă şi mai înaltă ca asta din faţă de lângă noi. Aceea stătea în genunchi cu şezutul pe picioare şi se ridica cu rapiditate în genunchi şi se lăsa iară şi dădea din cap ca un rocker, exact aşa. Chestia dură era că avea şi părul puţin lung, încât chiar mi-a venit să râd de comparaţia cu rockerul. Ce să mai lungesc, slujba a durat câteva minute bune, poate şi 30 de minute sau mai mult, habar nu mai am, parcă timpul nu mai făcea parte din realitatea de acolo. Parcă eram într-o altă lume şi totuşi aici pe pământ. S-a terminat şi slujba la un moment dat. Părintele Ioan a început să stropească cu busuioc şi apă sfinţită peste noi oamenii adunaţi în biserică. Un băiat mergea cu o găletuşa cu apă sfinţită după preot, iar acesta înmuia mănunchiul de busuioc în apa din găleată şi stropea oamenii. Striga ceva de genul „Ieşi”. Apoi preotul a plecat la casa parohială. Unii oameni s-au dus după dânsul să vorbească cu el, iar alţii printre care şi eu am rămas în biserică. Cum eram încă foarte nedumerit de ce se întâmplase acolo, m-am hotărât să fac o mică investigaţie, adică să întreb măcar o persoană din cele două demonizate ce se întâmpla în fapt. Aşa că m-am dus în spate în biserică, unde erau nişte bănci cu spătar de cele de tip vechi, unde am văzut că o duseseră nişte femei la un moment dat pe acea femeie demonizată care ajunsese la preot. O chema E. (nu doresc să-i pomenesc numele, nu am primit acceptul ei), aşa mi-a spus numele. M-am uitat atent la ochii ei, avea o privire caldă, cu totul alta decât cea din timpul slujbei. Îşi punea baticul pe cap care îi căzuse datorită tăvălugului şi îşi aranja hainele. Am observat atunci că la frunte avea o pată de sânge şi cred că şi o vânătaie, era destul de dură lovitura. Era de la o tăvăleală din timpul slujbei. Remarcasem că odată tăvălindu-se a ajuns cumva cu capul printre picioarele scaunelor cu jilţuri aflate prin biserică pe laturi. Nu-mi venea să cred. Acea lovitură sângerândă era o mărturie că nu a fost un simplu spectacol ce am văzut. Şi totuşi neîncrezător, am întrebat-o ce simte când i se întâmplă problema. Mi-a spus că atunci când e posedată, ceva parcă îi ia cumva sufletul şi i-l mobilizează şi că uneori nu ştie ce i se întâmplă. M-a întrebat dacă sunt nou pe acolo şi i-am spus că da, mi-a răspuns că se vede că nu sunt în temă cu ce este acolo şi că nu cred şi i-am răspuns că aşa este. Mi-a spus că nu e un simplu spectacol după cum se aude. Am întrebat-o dacă o doare lovitura şi mi-a spus că nu e mare lucru, că a avut şi altele mai mari. Părea o femeie cu mintea întreagă, vorbea cursiv, calm, liniştit şi cu o dulceaţă aparte. Avea din câte am înţeles peste 50 de ani, se apropia de 60 de ani şi era de statură mică. La un moment dat a venit o altă doamnă lângă noi şi a vorbit ceva cu ea. Vroia să plece acasă să se culce că era obosită. Am dat să plec de acolo, dar dintr-o dată s-a întâmplat că a început să se agite iară acea femeie cu care am discutat. A dat să se ridice şi a căzut pe jos, dar atenţie, aproape în cap. Mi se pare că a şi căzut chiar în cap, noroc că pe jos, în biserica aceea (veche) era scândură de lemn. Apoi a început să se tăvălească. Femeia care venise după ea o strigă pe nume şi îi zicea să se oprească, dar acea continua. M-am dus să o ajut pe acea femeie să o ridice pe E., ceva era ciudat, nu putea sta drept în picioare, doar chircit cumva, apoi se înmuia şi apoi se încorda dintr-o dată şi vroia să se arunce în cap, aşa spasmodic. La un moment dat am mers spre mijlocul bisericii ţinând-o oarecum pe E. să poată merge puţin, dar s-a aruncat în cap. Am dat să plec afară. Nu eram mulţumit deloc de ce credeam că se petrece acolo. Eram şi profund nedumerit, şi obosit şi mâhnit de comportamentul acelei femei. Mi-a venit în minte să zic că e nebună, dar în acelaşi timp, mă impresiona viteza cu care se rostogolea pe de-a latul, viteza cu care se oprea şi cu care începea iară să se rostogolească cât era spaţiul de mare prin biserică, ca o acrobată. Mi-am zis că plec şi nu mă mai interesează, n-am găsit aici decât ţipete, tăvăleli şi mulţime speriată şi toate celelalte. Dar aşa a îngăduit Dumnezeu ca eu scepticul să primesc o lecţie de învăţătură. Doamna îmbrăcată în negru de la lumânări a venit la mine văzându-mă că vreau să plec şi m-a rugat să o ajut să o ţinem pe doamna E. că prea tare o tulbură necuratul şi o tăvăleşte prin biserică. În biserică mai rămăseseră puţini oameni, fiecare mergea la casa lui sau de unde a venit sau la locul de cazare. Aşa că împreună cu acea doamnă îmbrăcată în negru ca o măicuţă am ajutat-o pe E. să se ridice. S-a ridicat şi şi-a revenit puţin. A vrut să-şi aranjeze hainele, dar nu a apucat că iară s-a tulburat şi a dat să se arunce în cap. Atunci şi eu şi acea femeie în negru am prins-o de mâini şi când a căzut în cap am prins-o şi nu s-a lovit. Mă gândeam în sinea mea oarecum râzând de situaţie că nu poate o femeie mică să-mi facă faţă la prinsoarea mea a ditamai vlăjganul şi cum gândeam astea ţinându-i mâna dreaptă cu mâna mea dreaptă şi cu mâna stângă ţinând-o eu apăsată de spate jos numai ce a ridicat capul în sus şi uitându-se cu acea privire tulbure spre mine a rânjit aşa de urât şi pur şi simplu apoi m-a electrocutat în mâna stângă, ceva de genul când te curentezi la priză, dar mai diferit ca efect. Asta le întrecuse pe toate, iată semnul care-l aşteptam poate, dar care m-a băgat total în frică, parcă mă trezise la o altă realitate a existenţei. Nu era nimic părut, imaginar cum ar fi tentaţi alţii să creadă. Acea electrocutare mi-a aruncat mâna de pe spatele femeii, exclus impresia sau părutul, pentru sceptici vorbesc. Când am văzut ce s-a întâmplat, am lăsat-o pe acea doamnă E. şi pe cealaltă şi aproape că am fugit din biserică. Era foarte clar pentru mine, dracul e entitate energetică existentă în realitatea noastră, cu personalitate de sine stătătoare şi foarte malefică. Nu am zis la nimeni destul timp de acest incident. M-am întors în Cluj, unde locuiam. Am adormit, iar dimineaţa când m-am trezit am început să mă întreb dacă a fost adevărat ce am trăit, dacă am fost la Poşaga şi dacă totul e real. Ceea ce v-am povestit aici reprezintă dacă se poate spune aşa un punct de vedere trăit, experimentat, al unui om suspicios ca mine cu privire la fenomenul Poşaga.