Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

Dinastia călugărilor (IV)

După cum am mai spus şi în episoadele trecute, construirea a cinci mânăstiri în zona de nord a judeţului Vâlcea a stârnit surprinderea ortodocşilor vâlceni, motivat de două mistere. Legiuirile bisericeşti impun ca mânăstirile, oaze spirituale ale existenţei slujitorilor lui Dumnezeu însinguraţi, să se construiască în pustietate, departe de comunităţi, adăpostind călugări cărora viaţa le este o cale de încercare, un urcuş dur, o luptă continuă între rău şi bine, având drept unic scop câştigul bucuriei prin căinţă şi rugăciune. Păcatul, căinţa, salvarea, sunt coordonate ce presupun o înclinaţie interioară a monahilor spre descoperirea sufletului astfel încât să poată lua parte la divin. În inimile lor trăieşte o altă lume, liberă de violenţa stihiilor. În rugăciune şi post, prin voinţă şi supunere, în izolare şi în lipsuri, călugării au fost şi sunt de sute de ani străjeri de neclintit ai ortodoxiei. După cum se poate uşor constata, cele cinci mânăstiri din Ţara Loviştei şi Ţara Lotrului nu au fost construite în pustietate, ci chiar în mijlocul comunităţilor din comunele Racoviţa, Perişani, Malaia şi Obârşia Lotrului – Voineasa. Sponsorul acestor lăcaşuri ortodoxe este controversatul miliardar Frank Timiş, despre care am vorbit în numărul trecut, enoriaş care a pus administrator al sponsorizării sale pe misteriosul preot mirean Ioan Comăneci, ajuns şef peste călugări şi măicuţe. Acest preot a devenit cunoscut în întreaga ţară după ce a creat „fenomenul Poşaga”, zice-se, un fenomen paranormal, unde făcea exorcizările care i-au atras porecla de „Exorcistul de la Poşaga”, iar la noi în judeţ „Vrăjitorul de la Racoviţa”. Nu se ştie mai nimic despre acest preot, nici măcar că ar fi preot, ceea ce a creat al doilea mister. Până acum nu am reuşit să spargem tăcerea mai marilor conducători ai BOR şi nici ai Arhiepiscopiei Râmnicului, semn că deşi este recunoscut drept preot, nici aici nu se cunoaşte cv-ul acestuia, fiindu-i acordată întreaga încredere. Şi totuşi… Întreprindem investigaţii în judeţul Alba şi sperăm ca măcar acolo să găsim pe cineva care să înlăture misterul din jurul preotului care administrează zeci de milioane de euro, bani despre a căror existenţă nu se ştie nimic. Doar că sunt dăruiţi de Frank Timiş, misteriosul fost şofer de autocamioane, ajuns milionar în euro. În acest număr, vă prezentăm destăinuirea unui bărbat care, în tinereţea lui, a cunoscut pe viu exorcizările pe care „vrăjitorul” Comăneci le făcea în parohia unde lucra. • Romeo POPESCU

Fenomenul Poșaga

„Ca orice adolescent am căutat foarte multe explicaţii la ceea ce se vehiculează în mass-media ca fiind fenomenul paranormal. Astfel, prin 1995-1996 auzisem de preotul ortodox de la Poşaga (de Jos) că face exorcizări şi atras ca un magnet de această curiozitate, am mers de la Cluj, la Poşaga. Am ajuns când, peste puţin timp, avea să se întunece afară. Am văzut multă lume adunată la biserică, dar şi mai mulţi la casa parohială de pe deal. Am început să cer explicaţii la oamenii din jur. Pe unii îi vedeam parcă indiferenţi, alţii entuziasmaţi, unii posomorâţi, tot felul. Mi s-a spus, cu apelativul de «frate», că e bine să merg mai întâi la casa parohială să stau de vorbă cu părintele pentru problema care o am (la mine era curiozitatea), căci aşa este bine, că părintele are har. Cu o anumită suspiciune, m-am dus la casa parohială să vorbesc cu părintele. Aici am întâmpinat o atmosferă interesantă, oameni care vorbeau cu evlavie de Maica Domnului, de Hristos, de Părintele Ioan, ba mai mult am căutat să văd cât erau de sinceri în afirmaţii. Coada era mare, norocul a făcut totuşi să meargă mai repede oarecum, de fapt lumea se îngrămădise mai tare în holul interior al casei. Era cald acolo, poate şi din pricina mulţimii. Cei din jur, povesteau încet fiecare ce credea de părintele, ce minuni s-au produs în viaţa lor cu ajutorul părintelui, de la Dumnezeu. La început credeam că e o psihoză de masă, totuşi s-a dovedit că mă înşelam. Acei oameni care vorbeau cu evlavie se vedea pe faţa lor că nu minţeau, ba mai mult, parcă te linişteau oarecum vorbind cu ei şi păreau foarte prudenţi şi în acelaşi timp hotărâţi în ce afirmau, era o caracteristică comună a persoanelor de acest tip. Stând acolo la coadă, mă gândeam ce motiv de vizită să găsesc, aşa că am găsit unul care făcea referire la mine. Am aşteptat până mi-a venit rândul şi am intrat. Am salutat respectuos şi mi s-a răspuns respectuos. În faţa mea, la o masă lungă, pe un scaun, stătea Părintele Ioan cu mâinile pe masă şi cu o cruce în mână. Pe masă avea câteva lucruri şi chiar în faţa lui un pacheţel de hârtii – nişte fiţuici, pe care el scria, după cum am văzut, rugăciunile (acatiste) care trebuia să le citească omul şi zilele de post, cum s-ar zice reţeta de activităţi sufleteşti. Prima intenţie a mea a fost să-l privesc în ochi foarte atent, să-l „citesc” cum se zice. Din câteva vorbe mi-am făcut o părere foarte rapidă despre persoana cu care stăteam de vorbă: om deschis, sufletist, cu o putere în privire ce te străpungea până în adânc, dar nu tulburându-te. M-am lăsat şi eu „citit”. Mi-a făcut chiar bine acea privire, totuşi am rămas sceptic. A fost un dialog destul de scurt cu următorul accent, să-mi fac rugăciunile ce le-am primit pe o fiţuică de la dânsul şi ca să merg la dezlegări. Am salutat şi am plecat, am coborât de pe deal pe drum la vale şi apoi am intrat pe portiţa din partea dreaptă a drumului cum cobori, în curtea bisericii. Aici, erau câteva persoane de-a lungul aleii care duce la biserică şi discutau aprins, dar totuşi încet, diverse evenimente legate de părintele Ioan. Auzeam vorbindu-se printre altele şi de tot felul de fenomene de-ale necuratului care li s-au întâmplat la unii oameni care s-au arătat a fi până la urmă demonizaţi, în special femei. Trebuie să afirm un lucru de la bun început, erau mai multe femei ca bărbaţi la Poşaga.

Vecernia

În Biserică, când am ajuns, se făcea slujba de seară: Vecernia. Oamenii din biserică erau majoritatea din cei care urcaseră la părintele Ioan şi vorbiseră cu el, dar şi săteni, unii îmbrăcaţi în strai ţărănesc. Am intrat prin laterala bisericii, nu prin spate şi m-am aşezat în partea dreaptă. De aici am privit cu atenţie cine sunt acei oameni, aspectul feţei lor. În spatele bisericii am auzit la un moment dat un oftat puternic. Atunci m-am uitat în acea parte. Se vedea un grup de femei mai restrâns ca număr, dar grupate în spate, de-o parte şi de alta a căii de acces. Nu am dat prea mare importanţă. Am sesizat numai că în partea stângă înspre spate o femeie în negru vindea lumânări şi avea grijă să primească pomelnicele scrise de la oameni. Mi s-a părut de bună cuviinţă acea femeie. Am rămas gândindu-mă la ce auzisem că vorbiseră acele femei afară. Nu-mi venea să cred parcă că există un asemenea loc şi că sunt într-un asemenea loc. E drept că nici nu mai fusesem până atunci la vreo mânăstire şi nu eram familiarizat cu acest tip de viaţă bisericească, o spun spre ruşinea mea, ortodox fiind şi totodată netrăitor al acestei credinţe frumoase. După o vreme, am văzut că vine multă lume în biserică, era şi lume bună (cu maşini frumoase, străine) afară, dar şi din alte categorii sociale. Oricum, oamenii au venit care cum şi au intrat în biserică, s-au grăbit să vină în faţă, spre iconostas, iar eu m-am strecurat printre ei. Şi slujba de Vecernie se pare că era pe gata, fusese făcută de un alt preot, altul decât părintele Ioan. Mi-am zis că ceva se întâmplă. Acel glas care mai devreme oftase adânc şi cu putere acum a strigat ceva de genul „Vai, Ioane, ce am să-ţi fac!”. Şi a ţipat tare. Lumea ca lovită de ceva a început să se agite, eu mă ţineam tare şi chiar îmi venea să râd de spectacol. Auzisem de la cineva, atenţie, necredincios, că părintele Ioan ar fi plătit de fapt nişte femei să fac pe îndrăcitele în biserică, să se tăvălească şi să urle. Cu această idee în minte am rămas foarte treaz – obiectiv, dar receptiv şi în acelaşi timp şi suspicios. Nu vroiam la urma urmei decât adevărul, oricare ar fi fost el, l-aş fi acceptat, dar vroiam adevărul adevărat. Ştiam că oamenii răi sunt mai mulţi decât cei buni şi în general aceştia răi vor să astupe binele celor buni. Am trăit-o pe propria-mi piele şi mulţi alţii ca mine la fel au păţit. De aceea eram sceptic de ambele părţi, cu privire la acţiunile lui Ioan preotul şi cu privire la criticile criticilor lui. La un moment dat a apărut părintele Ioan cu hainele de slujbă şi cu o carte mare, despre care am aflat că conţine Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, adică rugăciunile speciale de exorcizare. Ca informaţie, orice rugăciune este un act de exorcizare întrucât se cheamă harul lui Dumnezeu curăţitor de păcate şi orice păcat mare sau mic este un duh necurat. După ce şi-a pus patrafirul pe capetele oamenilor, a început rugăciunile de dezlegare”. Va urma.