Save 20% off! Join our newsletter and get 20% off right away!

Scrisoare deschisă către Petre Tănăsoaica,

Domnule Tănăsoaica, vă scriu aceste rânduri pentru că vă respect. Dacă nu s-ar fi întâmplat aşa, nici măcar nu m-aş mai fi obosit să le mai aştern pe hârtie. Se prea poate ca ceea ce veţi găsi în conţinutul acestui text să vă încrunte sprâncenele sau să vă ciupească puţin orgoliul, însă, pe cuvânt, nu este nimic cu intenţie, premeditat. Ca orice jurnalist „nespecializat” aşa cum mă catalogaţi dumneavoastră, şi vă respect părerile, căci experienţa vă poate oferi, sigur, pe bună dreptate, o anume suficienţă, mi-am alcătuit în manualul personal de jurnalism o listă a corifeilor acestei meserii. Printre valorile presei locale precum Romeo Popescu, Ioan Barbu şi Gheorghe Smeoreanu vă aflaţi şi domnia voastră. Nu aş vrea, totuşi, să-mi răpiţi aceste sentimente şi să folosesc verbul „vă aflaţi” la timpul trecut. Mi-ar părea sincer rău. Şi nu o spun cu făţărnicie! Vă port, în continuare, o adâncă admiraţie pentru creaţiile scriitoriceşti de până acum, pentru nonconformismul de care daţi dovadă în relaţiile interumane, dar şi pentru că aţi militat de fiecare dată pentru solidaritate în presă, pentru că i-aţi condamnat pe cei care nu promovează, respectă şi instruiesc tinerii jurnalişti şi, în fine, pentru tot ceea ce înseamnă pentru ziaristică numele dumneavoastră. Trebuie să vă mărturisesc că m-au luat prin surprindere rândurile pe care le-aţi aşternut pe hârtie despre mine, căci sunt doar mici răutăţi gratuite, care nu fac cinste, din punctul meu de vedere, în ochii stimaţilor noştri cititori, nici mie şi nici domniei voastre. Dacă simţeaţi nevoia să mă admonestaţi pentru că nu împărtăşesc aceleaşi „plăceri vizuale” cu cele ale domniei voastre, deşi ar fi fost, totuşi, un lucru forţat pentru că lucrăm la două publicaţii diferite, iar eu răspund pentru ceea ce apare în ziarul VOCEA VÂLCII doar în faţa redactorului-şef, Romeo Popescu, aţi fi putut să mă contactaţi şi să stăm de vorbă civilizat, ca doi oameni maturi. Ar fi fost mult mai onorabil şi, poate, am fi ajuns şi la un numitor comun. Cine şie? Aş vrea, totuşi, să comentez pe marginea pasajului care mă priveşte în mod direct, pentru că aţi spus lucruri neadevărate despre mine şi, ca şi dumneavoastră, iubesc sinceritatea şi îmi displace total să las impresii greşite în primul rând în mintea celor care ne citesc ziarul.  „Nu mă pot abţine să nu întreb de unde atâta răutate la un jurnalist cum este Olivia Cîrciu, care joacă pur şi simplu în picioare artişti, curatori şi pe cei care şi-au exprimat intenţia de a-i aduce în spaţiul public. Fac precizarea că nu există în Rm. Vâlcea niciun jurnalist specializat în probleme de artă plastică, dar nici în probleme de cultură, cu excepţia, poate, a lui Gheorghe Smeoreanu. Se găsesc însă, iată, oameni care cred că se pricep, fără o minimă cultură vizuală, ca să nu mai spun cu o minimă de decenţă faţă de propria-le meserie”, scria Petre Tănăsoaica. Încercând să fac totală abstracţie de insultele aduse, gratuit, vă voi face câteva mărturisiri, deşi, ştiu bine, voi plictisi cititorii cu justificările mele. Spuneaţi, aşadar, „nu am o minimă cultură vizuală” şi nici „decenţă faţă de propria meserie”. Vă înşelaţi teribil, deşi, ştiu, vi se întâmplă de puţine ori. Să mergem pe firul adevărului. Întâmplarea face ca tatăl meu să fie pictor şi să deţin, spre marele meu noroc, zeci de tablouri şi albume de artă valoroase pe care le-am citit din scoarţă în scoarţă şi ale căror file le-am uzat întorcându-le. De asemenea, pot spune că vraful de cărţi despre artă pe care le-am citit este mai înalt decât scaunul de pe care vă scriu acum, căci am dobândit, cum vă spuneam o zestre artistică care nu-mi poate permite să fiu o ignorantă. Dacă îmi plac sau nu operele lui Gheorghe Dican nu este şi nu poate fi o chestiune care să vă intereseze pe dumneavoastră, căci am libertatea de a-mi exprima în scris propriile aprecieri artistice, deşi, desigur, nu voi crede niciodată că mă pot ridica la nivelul d-voastră.  Cum spuneam, am libertatea să fac apel la propria „cultura vizuală”, să fac comparaţii, să analizez, pentru că, în fond, noi jurnaliştii, iar domnia voastră ştie mai bine decât mine acest lucru, procedăm adesea astfel, prin natura meseriei. Cât despre faptul că nu aş avea „decenţă faţă de propria meserie” este o afirmaţie care nu-şi are deloc, dar absolut deloc corespondentul în realitate. Ba, mai mult, e o jignire peste care trec, dar nu o voi uita.  O să vă spun şi de ce, dovedindu-vă contrariul. Dacă ar fi fost cum scrieţi, atunci nu m-ar fi interesat că pentru nişte opere de artă se cheltuiesc prea mulţi bani, care ar trebui canalizaţi către rezolvarea necesităţilor stringente ale momentului. Îmi cer iertate dacă servesc cu atâta obedienţă cauza cetăţeanului pentru care exist din punct de vedere jurnalistic, şi nu a unor indivizi care cred că dacă pot produce opere la normă, reuşesc să ne orbească cu arta lor, pe alocuri, plină de amatorism. Recunosc, sunt şi voi fi mereu partizanul omului de rând, indiferent ce potentat local va înţepa condeiul meu. Şi dacă nu-i bine, oamenii să mă judece! Nu trebuie să fiţi atât de virulent la adresa mea doar pentru că nu împărtăşim aceleaşi opinii. Avem toate şansele să devenim penibili în ochii cititorilor noştri şi, sunt sigură, ne temem amândoi de ridicol. Consideraţi, şi pe viitor, că vă port acelaşi respect care nu mi-a permis vreodată să afirm ceva nepotrivit la adresa dumneavoastră în spaţiul public. Poate doar la superlativ. De acum încolo, însă, voi tăcea atunci când veţi fi pomenit în vreo discuţie, pentru a-mi arăta din nou stima faţă de d-voastră. Mai pe scurt, pentru mine veţi mai exista doar în paginile ziarului, pentru că, cu părere de rău constat, nu ne purtăm preţuire reciprocă. În încheiere, un singur aspect mai vreau să semnalez. Dacă sculpturile din centru sunt atât de valoroase cum spuneţi, domnule Tănăsoaica, de ce nu se află ele, la loc de cinste, lângă alte opere de valoare, într-un muzeu, ci în sensurile giratorii? De ce nu sunt apreciate ele de criticii artistici ai momentului în scrierile lor, de ce nu devin subiecte ale unor emisiuni culturale, difuzate pe plan naţional? Aştept să-mi răspundeţi, căci am mare încredere în judecata d-voastră!

Cu deosebită consideraţie, Olivia Pîrvu-Cîrciu.