Mai că uitasem cât de lin poate decurge un interviu cu o persoană neînregimentată politic. Nu tu înţepături, nu tu răspunsuri cu dublu sau triplu sens. Dar cum vorba lungă e sărăcia omului, problema e simplă. Avem una bucată de tânăr om de afaceri, Sebi Perpelea şi mai multe răspunsuri, care mai de care mai interesante. Cum se înţelege un vânător cu un medic veterinar, cum e viaţa când tatăl a fost prefect de Vâlcea sau cum au apărut vegetarienii, puteţi citi în rândurile următoare. Garantăm că nu aveţi nimic de regretat.
Reporter: Sebi, cred că anticipezi prima întrebare, nici nu e greu de altfel. Cum e să ai un tată pe care-l cheamă Mircea Perpelea?
Sebi Perpelea: E bine să ai un tată ca Mircea Perpelea. Eu nu îi spun nici Mircea, nici Perpelea, eu îi spun tată…
Rep.: Dar se întâmplă des să auzi prin spate „ăsta e băiatul lui Perpelea”?
S.P.: Da, mult mai des decât îmi doresc. Eu nici nu mă recomand Perpelea, din motive lesne de înţeles.
Rep.: Şi mai când crezi să o să dispară chestia asta? Sau o să dispară?
S.P.: Tatăl meu nu a mai avut funcţii publice în acest judeţ de 15 ani. Eu tot fiul lui Perpelea am rămas, aşa că îţi dai seama că mai trebuie să treacă mult timp şi o să fie o zi mare pentru mine.
Rep.: Dar de ce ai ales să faci facultatea în Olanda şi nu în România?
S.P.: Eu de mic spuneam că vreau să mă fac om de afaceri. Părinţii mei, bunicii mei, toţi au fost profesori şi erau foarte supăraţi pentru că nu exista facultate cu acest profil. Eu o ţineam pe a mea şi dacă nu am găsit în România o astfel de facultate, am găsit-o în Olanda.
Rep.: Şi apoi, după ce ai terminat facultatea, nu te-a bătut gândul să rămâi acolo?
S.P.: Decizia nu a fost dificilă. În momentul în care am terminat, 2004 – 2005, tot ce însemna oameni de afaceri din Europa de Vest veneau la noi să facă afaceri. Alegerea a fost simplă, dacă toţi veneau aici, atunci în România erau oportunităţi mai mari aşa că nu m-a bătut gândul să rămân în Olanda.
Rep.: Dar ai făcut tot ce se putea face pe acolo? Ai fumat şi marijuana?
S.P.: Eu nu fumez de fel. Nu am fumat în viaţa mea, nu pot să fumez. Am fost în cluburi, oamenii sunt deschişi. Olandezii, ca naţie, au făcut mereu bani după alţii. Ei nu au industrie mare, ei fac bani din turism, din comerţ, din inteligenţa artificială. Aşa că sunt deschişi, adică dacă tu poţi să faci ceva la mine şi eu fac profit, atunci fă-o. Nu înseamnă că şi ei fac, olandezii nu sunt mari consumatori de droguri uşoare, de exemplu, pe care le vând pe bază de buletin. Tot aşa şi cu prostituţia, dar asta e în multe locuri din Europa.
Rep.: Radu Mazăre spunea că şi la Mamaia s-ar impune o astfel de deschidere…
S.P.: Eu am experienţa Olandei şi zic că e o idee bună. Să spui că la noi nu se consumă droguri uşoare sau că nimeni nu merge la prostituate, e o prostie. Trebuie făcută o chestie controlată.
Rep.: Probabil nu îţi spun o noutate dar dacă scrii pe google numele tău prima chestie care apare e că ai alergat, acum câţiva ani, nişte ziarişti…
S.P.: E aiurea să vorbesc despre ziarişti cu un ziarist. S-a exagerat o chestie simplă. Nu a fost nimic complicat. Dânşii voiau să filmeze anumite persoane care erau la noi în local. Acele persoane nu au dorit şi i-am rugat frumos să plece. Au zis că au dreptul, eu le-am spus că au, dar din afară, nu din local. Poate a fost o exagerare din ambele părţi, dar nimic violent sau mai ştiu eu ce. Nu am fost amendat cum s-a spus, am avut un avertisment şi cam asta a fost.
Rep.: La tine în familie e o chestie ciudată. Tu eşti vânător, soţia e medic veterinar. Ies scântei pe tema asta?
S.P.: Ies, ies, tot timpul. Eu îi tot spun soţiei şi mă înţelege că eu sunt vânător dinainte să facă ea facultatea. Răspunsul e simplu, ce vânez eu nu mai e de reparat aşa că… Ce pretenţie să mai aibă?
Rep.: Dar, ca idee, îţi plac animalele?
S.P.: Da, normal, tot timpul în familia noastră există cel puţin patru câini pe care-i iubesc la nebunie. Nu avem pisici pentru că nu s-ar înţelege cu câinii. Mama are şi două mâţe. Oricum, în ultima perioadă, în România, vânătoarea a ajuns să fie blamată din cauza altor chestii, gen Ţiriac. Chiar, tu ai idee de unde se zice că vine cuvântul „vegetarian”?
Rep.: Mărturisesc că nu…
S.P.: Hai că-ţi spun eu. Se pare că în India, pe vremuri, era un vânător care nu se pricepea. Nu vâna, nu avea carne să mănânce. Şi mai e ceva, trebuie văzută vânătoarea şi din alt punct de vedere. Trebuie să ne gândim şi la săracii oameni care au probleme cu porumbii, cu urşii şi aşa mai departe. Este o activitate controlată.
Rep.: Dar şi consumi ce vânezi?
S.P.: Rar, eu consum carne uşoară, mult peşte şi pescar nu sunt.
Rep.: Ai cochetat şi cu politica. Te-ai lăsat din scârbă sau de ce?
S.P.: A fost ceva conjunctural. Am fost rugat de un prieten al familiei să-l ajut într-o proiect politic. A fost foarte insistent, gândeşte-te că a durat o jumătate de an de la propunerea pe care am primit-o şi până am spus „da”. Politica nu îmi place, nu-i de mine.
Rep.: Şi nu te consideri de stânga sau dreapta?
S.P.: Sunt un om de dreapta, dar nu dreapta de la noi. Arată-mi tu un om de dreapta care nu a schimbat măcar două partide în ultimii 20 de ani. Dreapta ca ideologie îmi place, ca şi formaţiuni politice nu. Şi în cazul stângii este ceva identic. Mie nu îmi plac politicienii, sincer, chiar dacă tata a făcut politică şi fratele meu încă face. Eu am avut încercări de a face o afacere sau alta cu oameni politici, care-mi erau şi prieteni buni. Problema că în afaceri trebuie să faci ce spui altfel nu merge, în politică poţi spune azi ceva, mâine se uită sau se iartă. Politicienii când spun minciuni revin şi spun că nu a fost părerea lor, că a fost o conjunctură sau că a fost declaraţie politică.
Rep.: Ai şi o altă pasiune, maşinile, îţi place să le tunezi. Asta de unde mai vine?
S.P.: Tot din familie… Tata colecţionează maşini vechi. Eu am participat la curse, dar nu mai merg, soţia spune că vânătoarea şi cursele sunt sporturi periculoase şi are dreptate. Şi nici nu ai în România pe unde să mergi cu o maşină puternică. Eu am fondat un club de automobilist în Vâlcea şi în fiecare an trebuia să merg la minimum două-trei înmormântări. E riscul prea mare.
Rep.: Care e cel mai frumos loc din lume pe care l-ai văzut?
S.P.: Să-ţi spun ceva, sincer. Eu nu mă simt legat de locuri, eu mă simt legat de oameni. Am prieteni buni pe care am fost să-i văd în Canada, Franţa sau Germania.
Rep.: Eşti om de afaceri, care e părerea ta despre Dinu Patriciu, că e la modă…
S.P.: Nu l-am cunoscut personal, îmi e greu să-mi dau cu părerea. A avut convingeri pe care nu le-a schimbat, dar mai mult nu pot eu să comentez.
Rep.: Dacă ar fi o cameră de luat vederi care să te urmărească non-stop, ţi-ai schimbat mult viaţa?
S.P.: Nu am de ce, am o viaţă relativ simplă. Sunt sigur că sunt oameni care urmăresc mişcări, gesturi, nu mai vorbesc de telefoane… Te duci până în pădure să îţi faci nevoile şi vezi doamne te duci să îţi numeri milionul de euro.
Rep.: Şi nu faci şi tu ceva extravagant?
S.P.: Ba da, merg mult pe jos. Aşa mergeam când eram în liceu şi prietenilor li se pare ceva ciudat, mie nu.
Rep.: Hai şi ultima, e sau nu viaţă după moarte?
S.P.: Eu îţi spun ceva şi tu dacă vrei o bagi, dacă nu, nu. Există o lege a compensaţiei. Faci un bine, primeşti bine pe lumea asta. Poate şi pe cealaltă, deşi nu garantează nimeni. Că e viaţă după moarte, că e un Zeu sau Dumnezeu, nu ştiu să-ţi răspund. Eu cred în legea asta a compensaţiei. Faci ceva bun, primeşti ceva bun sau măcar eşti mândru de ce ai făcut.