„Fericit este cel pe care l-ai ales și l-ai primit;
locui-va în curțile Tale”
(Psalmul LXIV, 4)
Îndoliată adunare,
Am săvârșit slujba de prohodire a Părintelui Protosinghel Ioanichie Mînzală, starețul Mănăstirii Dobrușa.
Părintele Ioanichie s-a născut la data de 27 noiembrie 1958 în localitatea Scurtești din județul Buzău, în familia binecredincioșilor săi părinți Cristea și Zinca Mînzală.
A urmat cursurile școlii gimnaziale în localitatea natală, apoi cursurile Școlii Mihai Eminescu din Buzău. Deși politica ateistă a vremii milita pentru depărtarea tinerilor de Biserică, a descoperit în viața aleasă a două mătuși care erau monahii și a celor trei unchi călugări, modele de slujire ale Mântuitorului Hristos. La îndemnul acestora, în anul 1981 a susținut examenul de asimilare de cântăreț bisericesc la Seminarul Teologic din Cluj, iar în luna septembrie a anului 1985 a pornit pe drumul nevoințelor călugărești în obștea Mănăstirii Bistrița, fiind transferat ulterior la Centrul Eparhial al Arhiepiscopiei Râmnicului. Prețuind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „ia aminte la tine însuți și la învățătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă” (I Timotei IV, 16), a absolvit cursurile Seminarului Teologic și ale Facultății de Teologie din Craiova. În anul 1995 a fost numit preot slujitor la Mănăstirea Ostrov unde a săvârșit sfintele slujbe până în anul 1997, când a primit rangul de protosinghel și, mai apoi, a fost transferat la Mănăstirea Dobrușa, unde, în anul 2005, a fost numit stareț.
Lucrător harnic pentru mântuire și bun chivernisor al treburilor gospodărești, cu exemplară dăruire și jertfelnicie, a inițiat lucrări de consolidare la biserica mănăstirii și a restaurat pictura, a organizat cu multă râvnă viața duhovnicească, dar și activitatea gospodărească din podgoriile Arhiepiscopiei Râmnicului și a construit o biserică pentru nevoile duhovnicești ale credincioșilor din această localitate. În toate ascultările încredințate a dovedit pricepere, dăruire, supunere și dragoste pentru slujirea lui Dumnezeu.
A privit roadele viei ca un dar al lui Dumnezeu „din roua cerului şi din belşugul pământului” (Facere XXVII, 28), în timp ce agonisea în inimă vistieria rugăciunii împletită cu roada duhovnicească, roada cuvintelor folositoare pentru această viaţă, dar şi pentru cea viitoare.
În mijlocul viilor, era mlădița altoită din puterea harului dumnezeiesc pe care o primise la Taina Botezului și o descoperise din momentul călugăriei și al slujirii preoțești a fi plină de seva trăirii în duh și în rugăciune, împlinind întru totul cuvintele Mântuitorului Hristos: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară, ca mlădiţa, şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (Ioan XV, 4-6).
Părintele Ioanichie însă a fost mlădița cea roditoare, călugărul dornic să ducă o viață desăvârșită, după cuvântul psalmistului „inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmul L,11). Trăind în rugăciune și nevoindu-și trupul, L-a căutat neîncetat pe Dumnezeu și a privit în permanență la stoarcerea strugurilor ca la un moment al pătimirilor, al jertfei spre bucuria împărtășirii de slava cerească.
Împlinirea cu multă responsabilitate a slujirii și a îndatoririlor încredințate constituia un fel de plinire a existenței sale de o viață întreagă și, de aceea, nu a privit ascultarea ca pe o constrângere, ci rânduiala viețuirii în Dumnezeu, Care trezeste în om râvna necontenită și dorul nemărginit după sfințenie. O experiență duhovnicească reînnoită an de an, în care a împletit gândurile și simțămintele sale cu vântul primăvăratec asemănător ispitelor mărunte, cu razele soarelui care-i aminteau de experienţa lui Moise în faţa rugului aprins, luminându-i vederea cu strălucirea razelor și auzul cu învăţături nepieritoare, cu pârgul viei și timpul culesului care-l apropiau, de fiecare dată, de momentul acesta, al trecerii la cele veșnice, încredințat că „înaintea Domnului, scumpă este moartea cuvioșilor Săi” (Psalmul CXV, 6).
După vigoarea sa sufletească, pentru fiii săi duhovnicești, ca de altfel pentru toți aceia cu care lucra pământul și pentru pelerini, a căutat să fie pildă tuturor, cu purtarea, cu dragostea, cu credința, să fie altoiul duhovnicesc care le deslușea nedumeririle și le împărtășea durerile, neuitând să le descrețească frunțile cu întâmplări vesele, dar ziditoare de suflet. A desfășurat în ținutul Drăgășanilor o activitate misionară deosebită, luminată de evlavie și credință, dovedind faptul că a fost un slujitor bun și credincios, care a înmulțit talanții primiți de la Dumnezeu.
În acest ceas de vremelnică despărțire, lasă pământului ce i se cuvine, iar sufletul Părintelui stareț Ioanichie merge la Dumnezeu, al Cărui credincios slujitor a fost. A trecut în zările veșniciei, cu pecetea credinței în Învierea cea de Obște, cu nădejdea bunătăților celor viitoare și cu conștiința că și-a făcut datoria pe deplin.
Rugăm pe Milostivul Dumnezeu să așeze sufletul lui împreună cu drepții și sfinții cuvioși, în lumina Împărăției Cerurilor, acolo unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”.
Veșnica lui pomenire din neam în neam!
† Varsanufie
Arhiepiscopul Râmnicului