Fără permisiunea autorului, publicăm un editorial de excepţie, curajos şi adevărat, semnat de „inginerul de ziare” George Smeoreanu, regretând că ne-a lipsit imboldul de a-l exterioriza noi astfel, în comportarea sa intimă sau de grup, pe acela care a inaugurat cultul ruşinos al personalităţii în politicul vâlcean, omul cel mai detestat de prietenii sau apropiaţii săi politici – senatorul liberal Emilian Frâncu. Îi mulţumim ziaristului Smeoreanu, pentru îngăduinţa tacită a preluării materialului de presă din revista sa „Criterii politice”, considerând că şi cititorii noştri merită să cunoască opinia altui om de presă din judeţ, conştientizând, totodată, şi pe cine să evite, cu ştampila, la vot.
• Romeo POPESCU **************************************************************************************************************** din-punctul-meu-de-vedere Senatorul Frâncu zis Căcato cel Bătrân
Greu mi-ar fi, aproape imposibil, să călătoresc la vagonul de dormit în aceeaşi cuşetă cu senatorul Emilian Frâncu. Nu fiindcă mi-ar fi teamă că îmi umblă la portofel când dorm, cu toate că nu bag mâna în foc din acest punct de vedere pentru niciun politician, ci din pricina unor lucruri mult mai mărunte. Omul e gălăgios, îi place să se audă vorbind, se consideră mai deştept ca alţii dar pe fond suferă de fugă de idei ceea ce pentru mine este foarte obositor. Apoi, acest ins se crede, în închipuirea lui, un reprezentant al oamenilor la modul propriu, în sensul că ar vrea să ne reprezinte el pe toţi, în toate locurile şi sub toate aspectele, dacă s-ar putea să mănânce şi să bea în locul alegătorilor, să se culce cu toate femeile în locul celor care l-au votat, să facă chiar şi pipi în numele poporului. Desigur, dacă aş călători cu Emilian Frâncu în aceeaşi cuşetă de tren ori de vapor, aş fi încurcat în tot ceea ce aş vrea să întreprind. Fiindcă omului îi place să mimeze politeţea, m-ar lăsa să deschid fereastra sau hubloul, dar când şi-ar aduce aminte că el e senator şi eu om de rând, mi-ar trânti-o-n nas văicărindu-se că e curent şi i se resuscită reumatismul. Fiindcă am uitat să precizez că Frâncu e un plângăcios, are crize de copil de ţâţă pe care îl strâng scutecele, moment în care îşi mişcă miriapodic mâinile şi picioarele şi se schimonoseşte ca un bebe cu mustaţă ce este. Spun toate acestea auzind un zvon şi anume că acest domn ar dori să candideze pentru Primăria Râmnicului. Nu e cazul, fiindcă Frâncu se parodiază permanent pe sine, pare a juca în propriul său rol de om politic, e ca un copiator al propriei personalităţi care trage duplicate din ce în ce mai şterse, până nu se mai înţelege nimic. Având o pronunţată şi sângerândă rană narcisică, Frâncu e un mic escroc sentimental, cu specificaţia că e mai canalie decât Caţavencu, fiindcă eroul lui Caragiale nu suferea, din fericire, de un aşa de pronunţat sindrom sado-masochist. Nu se pune deci problema ca Frâncu să aibă vreo şansă în tentativa sa de a fi primar, nu de altceva dar Râmnicu Vâlcea pare a fi un nume la feminin şi aceasta corcitură de grec şi catolic are obiceiul să dezbrace la modul voieurist tot ce pare a fi de sex opus. Nu îl poate alege nimeni primar dacă nu vrem să vedem Râmnicu Vâlcea în pielea goală fugărită ca o nimfă şi pipăită pervers şi pofticios de însuşi edilul dumeaei. Frâncu a ajuns o parodie de politician, un un senator care delirează că este cuiva util. Nu aş călători cu el într-o cuşetă şi pentru că îl bănuiesc că noaptea obişnuieşte să se deghizeze în senator roman, probabil se crede Cato cel Bătrân, ceea ce, desigur, m-ar speria de moarte. Ori Frâncu nu e Cato, el e cel mult Căcato cel Bătrân. Am zis.
Gheorghe Smeoreanu